Sing…

Tu suflet pustiu ce stai haituit
in noapte rasuna doar ploaia,
Esti singur, nebun, de lume fugit,
Si singur iti duci intristarea.

Astazi mi-am amintit de prima mea saptamana in Bucuresti. Saptamana aia in care am pierdut vremea pe banci prin parcuri si prin Gara de Nord, pe treptele de ciment. Asa mi-am adus aminte de o intamplare care atunci mi s-a parut un gest banal si chiar enervant, dar acum pare sa insemne ceva.
In timp ce ma gandeam eu asa la viitorul meu am realizat ca in continuare voi fi pe cont propriu. Tot ce invatasem pana atunci trebuia sa pun in practica. Acolo nu aveam familie, prieteni si nici o fata cunoscuta. Ma simteam tare singur printre microbuze goale, usi inchise, strazi pustii si mult praf, iar treptele pe care sedeam pareau sa fie singurele care ma sprijina in acele momente.
Si totusi in toata singuratatea mea, in tot acel intuneric s-a gasit un nene caruia i-a pasat de mine. „Nu mai sta pe cimentu’ ala ca e rece si te imbolnavesti.”. Afundat atunci in problemele mele l-am ignorat si doar acum cand mi-am amintit de el am realizat ca acel gest a insemnat totusi ceva mai mult decat o simpla vorba. Mi-am dat seama acum ca nenea ala m-a facut sa cred ca totusi orasul ala e locuit si de oameni.
Acum, dupa un an am acelasi sentiment de singuratate ca atunci pe treptele din Gara de Nord. Dar diferenta e ca acum sunt inconjurat de oameni. Oameni pe care ii iubesc si care ma iubesc. Dar tot lipseste c(in)eva…

E ins-acol nedescifrata umbra.
Prin ploaia rece nu va inceta sa vina,
Spre calea ta oricat ar fi de lunga,
Un suflet viu, o raza de lumina !