Cine sunt eu?

Pentru că „suntem 99% manelişti” şi pentru că „uneori maneliştii pronunţă mai bine limba română decât o fac unii moderatori de emisiuni de divertisment” am început să am îndoieli cu privire la identitatea mea, în special identitatea mea ca parte a acestei naţiuni pe care o numim generic „România”.
Iacătă-mă astfel în faţa unei dileme care până acum părea să fie foarte departe de mine: cine/ce sunt eu? Până acum aş fi spus cu hotărâre şi demnitate maximă că în mine şade întreaga suflare a acestui popor, întrucât originile şi stabilimentul mă recomandă ca un fiu al României Mari. Până acum m-am identificat cu valori şi principii general valabile pentru întreg poporul. Am simţit că e de datoria mea să scriu frumos mai ales pentru că stiloul a fost inventat de un nene de pe-aici de pe la noi. Am simţit că trebuie sa fac o plecăciune in faţa celui ce poate a salvat nenumarate vieţi prin descoperirea insulinei. Am crezut cu tărie că „gol” nu e doar un epitet pe care îl acord stomacului meu atunci când mă roade foamea ci mai ales o stare de euforie atunci când în peisaj intră o minge şi un maestru al fotbalului. Mi-am dorit ca măcar să mă apropii de geniile ştiinţelor exacte ce acumulează medalii după medalii la competiţiile internaţionale. Am crezut că o vioară nu poate fi celebră doar pentru că a fost creată de un oarecare Antonio Stradivari ci pentru că a fost mânuită de un artist.
Am crezut multe… Acum ce să mai cred? Aş putea oare vreodată să cred că „manelele are linii melodice melodioase” şi să-mi asum însuşirea de manelist doar pentru a avea impresia că sunt român adevărat? Aş putea să cred vreodată că banii au valoare în detrimentul persoanelor? Aş putea să fiu convins că cultura mea se rezumă la „hop hop, cicalacacicicia, manelele ie viatza mea”?
Poate totul e o greşeală. Poate e o greşeală ca m-am născut aici, că am crescut aici, că mi-am permis să visez aici.
Încerc să-mi dau seama în ce etapă a durerii mă aflu: negare, furie, târguială, depresie sau acceptare. Dar parcă toate se amestecă în mintea mea şi singurul lucru pe care pare că pot să-l fac e să ignor, să mă aşez sus şi să nu mai privesc în jos decât acolo unde încă sticlesc ochii plini de speranţă ai unor nefericiţi ca şi mine.

Anunțuri

3 răspunsuri

  1. stii ce-ar trebui sa faci? „sa asculti universul din tine cum asculta copiii mare intr-o cochilie…”

  2. *marea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: