Scrisoare de dragoste

„În complexul social, cu adevărat eficiete nu sunt decât platforma politică, relaţia, cointeresarea, interesul reciproc. Fără concursul acestor factori, orice însuşiri rămân în umbră, amorfe, nevalorificate.”

„Auzi, neruşinata, îi arde, la vârsta ei, de… de…
Voise să pronunţe „dragoste”, dar se opri îngrozită în pragul magicului cuvânt, parcă ar fi fost ceva de spaimă.”

Mie mi-a găsit o scrisorică prăpădită, zice-se, de dragoste.

N-am murit, drăguţa mea, mi-am mutilat doar trupul si trăiesc şi astăzi simţind apăsarea celor două greşeli: a mea, dar, mai ales, a fostei mele directoare.

mă retrag în singurătatea odăiţei mele şi citesc, citesc, citesc!

Ah, cum mai tânjesc acum după internatul copilăriei, unde se afla lumea noastră! Unde-i Năsoasa cea mucalită, care ne făcea seara, în dormitor, să ne stricăm de râ, când imita o scenă de amor dintreun cotoi şi o pisică? Unde-i Nitouche, mironosiţa, s-o aud cum spune bancuri piperate, încât ar roşi chiar un bărbat! De unde naiba le auzise, zăpăcita? Sau Gheaţă, care se ţinea numai de farse, ori Ţicnita zurbagie, o fiinţă a chiulitului, a joacăi şi a setei de viaţă, în fine, tu, Fulguşor, pe care eram gata să te omitla numărătoare, dar cine poate să uite scena teribilă de la ora de română, când doamna Procopiu, ştiind că te îndeletniceşti cu lectura proverbelor populare, te-a pus să dai câteva exemple dintre cele care ţi-au plăcut mai mult, şi tu i-ai trântit-o hodoronc-tronc:
– Nu umbla cu fundu-n două luntri.

Da, fulgule, de ce să nu recunoaştem, viaţa de internat, deşi goală de căldura şi grija părintească, se umplea fără să ne dăm seama de farmecul copilăriei şi adolescenţei.

– Ba nu zău! Cu ce l-ai cucerit?
– Cu ăsta! a spus Năsoasa, arătându-şi cu un deget nasul cât o pătlăgea.

în dragoste nu-i nimic degeaba, dragostea ţine loc de orice prin ea însăşi.

Ce, adică iubirea trebuie să fie numai-decât drumul către sexualitate, căsnicie şi progenituri?

„Întotdeauna e foarte serios când în viaţa unui bărbat apare o femeie.”

-Eşti o întruchipare sau exişti cu adevărat?

Zăboveam uneori ore întregi în faţa oglinzii, ca să mă cercetez în neştire, privindu-mi trăsăturile feţei, buzele, dinţii sau sânii, uneori făcând grimase caraghioase şi mai totdeauna isprăvind cu o izbucnire nebunească de râs.

„Uite ce-mi scrie mesteacănul: Fată drăguţă, am tras cu urechea la tot ceea ce aţi vorbit şi m-a cuprins o tristeţte soră cu moartea. Vă pizmuiesc, preafericiţilor, pentru că voi puteţi umbla şi străbate pământul în lung şi-n lat, ca să vă bucuraţi de frumuseţile sale, pe când eu, sărac de mine, sunt sortit să stau până la sfârşitul zilelor mele fără să mă mişc din loc…”

„- Ce faci, mă, poet nenorocit?”
– Am divorţat de poezie, zice el, mă ocup numai de proză.”

„De cum m-am născut, am început să ţip. Nu-i tocmai agreabil să intri în viaţă bocind.”

„iubirea nu se poate cumpăra cu toate comorile pământului […] De aceea, în dragoste, şi săracii pot să fie miliardari, prinţi, regi, împăraţi.”

Eu am o nevoie organică de romantism, fără romantism mă sufoc, mor, fiindcă e al doilea aer pe care îl respir.

Repetiţia asta infernală are, tu, darul convingerii. Până la 10-15 nu crezi nimic, ridici din umeri, dar după 70, nu mai poţi rezista. Gata, zici, parcă m-ar iubi. De la 100 în sus, constaţi: Da, da, mp iubeşte, şi o ţii mereu aşa până se termină numărătoarea, când dai verdictul: Ah, e mort-copt după mine!

Atâta corectitudine m-a emoţionat, numai că el o folosea doar pentru lucruri, nu şi pentru oameni.

Dacă îţi pierzi cinstea, o pierzi pentru totdeauna

o femeie dorită e regină

„Un şarpe de negură urcă în spirală, se opreşte în cap şi acolo începe să se învârtească, vâjâind surd.”

– Sunt, da, nebună. Şi vreau să fii şi tu nebun ca mine, să fim doi nebuni, care se iubesc la nebunie…

– Ce doriţi? pe cine căutaţi?
El s-a pretat jocului.
– Pe nevastă-mea, cea ţăcănită la cap.

„- Doamnelor i domnilor, dacă Julien Sorel, eroul lui Stendhal, urma perseverent un proces de parvenire organizat, datorită forşei native şi farmecului personal de care dispunea, ar fi ajuns, după modelul său napoleonean, tocmai sus, în vârful piramidei sociale.”

„Că trebuie să-ţi spui una şi bună: fieştecare om are un tren. Ăsta e vasăzică norocul. Dacă nu te sui la timp, îţi scapă şi te uiţi după el fluierând a pagubă.”

Mă rog, în ce constă fericirea asta? Cică o aduce bărbatul iubit. Cum se iveşte el, iacă şi fericirea. Când e departe, şi atunci simţi fericire, dar mai puţină. Uneori însă, în locul fericirii, se strecoară reversul ei: nenorocirea. Atunci sufletul se strânge de durere şi inima plânge.

I-am spus-o şi lui, cât imp sunt frumoasă, nu mă mai plec înaintea bărbaţilor, bărbaţii trebuie să se plece înaintea mea. Şi se vor pleca, fir-ar ai dracului cu stirpea lor.

vina atâtor nenorociri în viaţă o purtăm noi înşine, iar fatalitatea oarbă, neînţeleasă în capricioasele ei combinaţii, cu stranii coincidenţe, apare totuşi ca o supremă lege a dreptăţii, cînd inevitabilul e drumul unic ţinut de împrejurările generate dintr-o greşeală şi tragicul e o ispăşire.

„Există şi oameni inapţi de a gusta fericirea. Pentru ei, această fericire nu-i decât un cuvânt rece, înscris în dicţionar la litera cuvenită.”

„De ce sunt silit de acest organism social să fac ceea ce nu-mi place, ocolind linia firească a aptitudinilor mele?”

„Cine a văzut cum şovăie o limbă de foc către claia de fân? La început, arată sfioasă, precaută, domoală. Dacă o calci cu piciorul la timp, îşi trage sufletul şi moare, dacă o laşi în voie, răbufneşte deodată într-un uragan de flăcări, care mistuie şi preface totul în cenuşă.”

„Mă sufoc. Deschid larg ferestrele. Aerul de afară dă buzna în odaie şi-mi mângâie fruntea cu braţe reci, dar nu izbuteşte să-mi răcorească sufletul incendiat.”

„Am credinţa că totul începe să se prăbuşească în jurul meu. Când urc pe scară, mi se pare că treptele se scufundă, că zidurile se hâţână ameţite, de parcă acel cutremur pe care-l suferisem se dezlănţuia acum şi-n afara mea.”

„Habar n-ai câtă amărăciune şi deznădejde se ascund în strălucirea aurului, câtă moarte seamănă aurul!”

„Lupt din ce în ce mai dârz cu mine. Nădejdea mă ţine încă pe poziţiile cucerite. Sunt convins că marele aliat, timpul, va mistui în pântecele său necuprins frământarea care îmi astupă fiinţa şi, astfel, îmi voi recăpăta echilibrul pierdut.”

„Viaţa din mine cere ca zilele care pleacă în trecut să nu moară. Dacă ele sunt doldora de fapte, trăiesc şi după ce au murit, pentru că mi le amintesc mereu.”

„Povestea noastră nu va muri decât odata cu noi”

„iubirii noastre nu-i pasă de sentinţa tribunalului, îşi bate joc de judecătorii care ne-au despărţit şi chiar de noi înşine.”

„liniştea ta de aisberg mă îngheaţă.”

„Toate fericirile se sprijină pe iluzii. Adevărul nu face altceva decât să sfâşie vălul cu care se acoperă ochii ce nu vor să vadă realitatea. Dacă prin absurd cineva ar inventa ghicirea gândurilor după voinţă, oamenii, deveniţi goi pe dinăuntru, n-ar mai putea sp trăiască, s-ar măcelări unul pe altul, bărbat pe femeie, copil pe tată, fiică pe mamă. S-ar declanşa un carnagiu universal.”

„prăbuşirea mea trebuie s-o măsor de la înălţimea la care m-am ridicat.”

„În mine sunt două făpturi în conflict: prima e a trecutului, a doua a prezentului. De partea celei din urmă a trecut şi raţiunea.”

„Iată-te ajuns la o cotitură a vieţii, într-un punct crucial, unde te opreşti şi te întrebi înspăimântat: Încotro? Înainte nu se poate! Înapoi – nici atât! Atunci, ce faci? Pe unde o apuci? pe loc nu-i chip să stai, pe loc e încremenirea, moartea!!!”

„Modelul tău de viaţă nu era o personalitate, un erou sau un cărturar, idealul tău nu-ţi cerea să împingi progresul măcar cu un pas înainte, ci prea puţin: să ajungi tu! Adică partea egoismului, profitul, bunăstarea personală!”

„între noi nu mai era – să zicem – nimic. Nimic în afară de Marea Iubire…”

„dacă în primul act al unei piese vezi agăţată o puşcă în perete, trebuie să te aştepţi că în ultimul act eroul îşi va zbura creierii.”

„Marile iubiri care ies din matca obişnuitului se rezolvă numai în moarte! Nu-ţi trebuie curaj, deznădejdea ta are aripi mai vânjoase decât curajul!”

„Să nu batjocorim dragostea, cu ea nu se joacă nimeni! Să n-o sacrificăm ademeniţi de strălucirea aurului!”

Nu pot îndura un cadavru între noi.

Şi, uite, lumea merge mai departe fără tine, aşa cum mergea şi înainte şi cum va merge întotdeauna, fără a se sinchisi de nimeni şi de nimic, soarele răsare la fel cum face de milioane şi milioane de ani, pământul se roteşte după cum a învăţat de milioane şi milioane de ani, şi toată această mecanică se repetă regulat şi tăcut, până în vecii vecilor.

(Aici se sfârşeşte manuscrisul.)

Anunțuri

2 răspunsuri

  1. Nu inteleg de ce toata lumea ii spune cartii „Scrisoare de dragoste” cand pe ea scrie clar ca se numeste SCRISOAREA DE DRAGOSTE. Articulat.Si pe wikipedia tot asa scrie!Si nimeni parca nu vede asta.Asa ca,da,cartea se numeste ScrisoareA de dragoste.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: