Hrană pentru trup şi suflet

Pe vremuri, când încă nu ajunsesem la vârsta la care să-mi fac probleme că vacanţa nu mai e echivalentă cu vara, aveam obiceiul de a-mi duce traiul de zi cu zi în veşnică comuniune cu natura de dimineaţa până seara. Prin asta zic că ieşeam afară dimineaţa la 9 şi mai intram în casă târziu spre miezul nopţii şi dincolo de el. Şi nu stăteam degeaba: toată ziua alergam, plecam în aventuri, construiam sau mp jucam. Vara însemna distracţie de la prima zi cu temperatură de peste 23 de grade până la 15 septembrie când începea şcoala şi chiar dincolo de această dată în anii când grevele şcolare erau ceva la ordinea zilei şi neinhibate decât de voinţa cadrelor didactice.
Câteodată mă întreb oare cum era posibil ca eu, care luam singura masă care consta într-o cană de lapte, două ouă şi nişte miere la primele ore ale dimineţii, să rezist cu îndârjire unei zile întregi de lupte seculare care durau mii de ani.
Dar ce mai contau fierturile şi prăjelile de acasă când Cartieru’ Minunat era împânzit de bunătăţi. Ca să nu mai pun la socoteală clasicul sandwich din juma’ de pâine cu brânză proaspătă şi o roşie abia culeasă din grădină, făcut la repezeală între două ture la pititea când nu era nimeni la bucătărie.
La mine în cartier existau zarzări, cireşi, nuci, căpşuni, vii şi grădini unde creşteau roşii, dovleci şi morcovi aşa că din Mai când începeau să se facă căpşunile şi până târziu în toamnă când adunam ultimele nuci mergând la şcoală coloraţi pe mâini şi pe incălţări, abia dacă mai treceam pe-acasă să mâncăm. Era ca şi cum trăiam într-o junglă unde noi făceam regulile şi avea tot ce ne trebuia la îndemână. Cartofii copţi la foc de seară şi ţuica de zarzăre care nu ne-a ieşit perfect niciodată erau ultimu’ semn înaintea opririi timpului care avea să se reia dimineaţă de unde rămăsese.
Încă mai văd pe noi urmele focului şi încă mai am în obicei acest ritual al hrănirii sufletului cu căldura şi lumina oferită de celuloza arzândă, aşa cum s-a întâmplat când am aprins în curtea facultăţii cursurile de la informatică care se încăpăţânau să nu ardă.

Anunțuri

11 răspunsuri

  1. :)) Uite daca stiam ca o sa dai foc la cursuri ramaneam si io da dupa cati draci a putut sa faca un rahat de examen… Eh, asta e, poate om ajunge ziua cand o sa facem foc d tabara din laboratoru d informatica… Adica, pardon scuze, cum am putu sa gandesc asa ceva despre o materie care ne-a lasat cu atatea cunostinte esentiale fara de care nu putem sa SPERAM macar ca am putea ajunge medici buni!

    • Ii invatam pe aia mai mici ca noi sa faca dansu’ ploii cand or avea de-a face cu informatica. Doar doar s-o inunda laboratoru’ cum s-a inundat anu’ trecut secretariatu’.

  2. @rhaZ: Simt o urma de ironie in comentariul tau..:-?..Eu nici macar n-aveam la ce sa dau foc, asa ca nu mai conteaza :-j

  3. hahaa ce amuzanti sunteti:>:)):-j

  4. ma bucur ca cineva ne apreciaza umorul..;) Spircu ce mai are simt artistic, in rest toti o apa si-un pamant..

  5. de ce atata ura? informatica vi s-a parut cea mai urata materie?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: