despre Omul Frumos

„Într-o zi m-am urcat pe trotinetă, mi-am făcut un sandviş şi am luat o hotărâre fundamentală: să plec în lume! […] Şi, mergând vreo şase paşi cu trotineta, m-am întâlnit cu tata. […] eu, pe trotinetă[, hotărât să mă duc în lume, mă întâlnesc cu tata, care venea pe drumul prăfuit de la spital cu servieta lui.
Unde te duci?, mă întreabă tata.
Şi eu, foarte serios, i-am zis:
Mă duc în lume.
Şi îmi zice:
Du-te tu înainte, că vin şi eu.

„Mi-a zis cineva, un sfânt deghizat în pensionar, domnul Nae Purcărea: „Domnul Dan, ne-a chemat coloneul Crăciun, bestia aia de la Aiud, să ne dea drumul, şi a adunat pe toţi puşcăriaşii şi-a zis:
Ce-aţi învăţat, bă, după 25 de ani de puşcărie?
Şi unul a răspuns:
Domnule colonel, eu am învăţat să iau bucata de pită a mică!… Deci, după atâţia ani de foame cumplită, […] a învăţat frăţia cu celălalt, căci pita mică, pentru el înseamnă ca şi celălalt să aibă (n.r.: după ideea asta m-am ghidat eu până acum în viaţă după cum am mai povestit tot aici pe blog).”

„Cum îmi zicea mie Părintele Atanasie, Dumnezeu să-l odihnească: „Dan Puric, avantajul meu este puşcăria!”

„Am intrat într-o zi în biserică. Era o biserică micuţă, improvizată, pentru că se lucra la biserica mare. Eram cu soţia şi, din cauza mirosului abundent de lumânări, tămâie, soţia a leşinat. M-am speriat, am luat-o în braţe şi-am ieşit cu ea afară, pe iarbă. Nu ştiam cum să o trezesc, mă speriasem, era, poate, o cădere de calciu, ştiu eu ce. S-a trezit şi mi-a spus: dă-mi ceva să mănânc. Unde să fug eu duminica, când totul era închis? Am intrat în biserică, era în timpul Liturghiei, şi, în biserică, am găsit pâinile cu lumânări, dar şi-un pluton de babe care le păzea, şi am rugat din suflet să-mi dea şi mie o bucăţică de pâine, că cineva se simte rău.
Nu-ţi dau, că nu e sfinţită, mi-a răspuns baba, cu autoritate, de parcă era parlamentar.
– Dar, vă rog din suflet, eram disperat, doar o bucăţică
Nu, că nu e sfinţită.
Tot aşa mi-au răspuns toate cele 10 babe:
Nu-ţi dau, că nu e sfinţită.
Până s-a trezit unul şi-a zis:
Dă, fă, pâine, că-ţi trag una de te sfinţesc pe loc!
Acesta era creştinul adevărat.”

„Bă, fii atent aici! Asta-i cheia!” „Şi ce?”, întrebam. „Păi, nu ce! Fii atent aici!… Ăsta este ambreiajul, mă! Ambreiajul este tata. Acceleraţia este copilul, că ăsta e tâmpit. Până nu intră cu capul în stâlp, nu se lasă. Dar frâna e mama”. Fii atent aici ce zice: „Frâna e mama”, adică ea te apără. A fost genial tipul. Şi eu, disperat zic: „Acum ce facem?” „Cum ce facem?… Treci în locul meu” mi-a zis el. „Cum să trec, nene, în locul matale, eu în viaţa mea n-am condus, lasă-mă măcar să mângâi volanul”. „Bă!, a strigat ăla la mine. Nu te-ai săturat să stai pe locul mortului, să te conducă toţi tâmpiţii?”„[…]
– Ce faci mă, mă bagi în Dâmboviţa? Nu vezi bă că vine un tir către mine? Bă, eşti nebun? Uită-te, bă, în ochii mei: ai 3 viteze!
– Unde să mă uit, domne? […]
– Mă, vezi, uite acolo este o fostă elevă de-a mea.
Mie mi-a îngheţat ceafa şi zic:
– Cum, nene, e o elevă de-a matale? Dar ce-a făcut de-a ajuns acolo?
– A ajuns acolo, mi-a răspuns el impasibil, pentru că, la fel ca şi tine, n-a respectat crucea Sfântului Andrei.
Zic:
– Cum aşa?
– Da, mă, dar stai liniştit, că nu e singură, e cu bărbat’su.

Parcă asta mă interesa pe mine!
– Cum n-a respectat?, zic. […]
– Mă, când vezi crucea Sfântului Andrei, te opreşti, mă, că e cruce! Mă, tu mergi aşa, ca animalul, pe drum, mergi tot timpul, dar când vezi o biserică, fă-ţi, mă, o cruce; ce, trăieşti doar aşa bezmetic? […]
– Când vezi o biserică, te opreşti, mă, pentru că tot acolo ne întâlnim, mai devreme sau mai târziu. Deci: vezi crucea Sfântului Andrei, te opreşti. Te uiţi în stânga, în dreapta, nu crezi în papagalul ăla, care-ţi face semn, că România e plină de proşti.

„Imediat după Crăciunul însângerat, un tânăr a alergat în munţi, la o mănăstire, să-i spună unui monah cu părul nins de credinţa lui curată că: „ţara-i liberă, comunismul a căzut!”. Bătrânul monah nu s-a bucurat. A ridicat încet capul din pământ, l-a privit în ochi şi i-a spus: „Abia acum începe iadul. S-a tăiat capul viperei, iar veninul se împrăştie acum în tot corpul!”

„A fost acum, recent, întâmplarea cu primarul mort, care a ajuns să fie ales. Niciodată în istoria electoratului mondial nu s-a întâmplat aşa ceva. Au votat primarul mort. Şi-l întreba cineva pe un localnic:
– De ce l-ai votat, domne, dacă e mort?
– Păi, dacă era bun!
Asta înseamnă că pentru poporul român calitatea n-are moarte. Concluzie:
„mai bine un mort bun, decât o jigodie vie”.

„primul animal pe care l-a dresat omul a fost omul”

„Pe aşa ceva se reface ţara. Să alegi să nu mai fii ales. Aleg eu […] ce să se facă cu ţara asta. Nu mă alegeţi voi pe mine.”

„Cinismul, criminalitatea care se execută asupra acestui popor sunt unele incalificabile. Unde te duci? Te duci la credinţă, că ea te-a scos din puşcărie. Unde te duci? Te duci la memorie, că ea dă dăinuirea neamului.”

„Se spune că Frumosul s-a născut într-o peşteră, atunci când, la lumina focului, doi îndrăgostiţi se priveau, în tăcere, căci trebuia să se despartă. Şi-atunci el, de disperare, ca să n-o piardă, a pus mâna pe o bucată de cărbune şi a desenat conturul umbrei ei, pe care flacăra o proiecta pe zid.
Şi de atunci, Frumosul a rămas, pesemne, ca un strigăt mut de îndrăgostit în peştera vieţii.
Dar, se mai spune că Frumosul a apărut şi atunci, în vremuri îndepărtate, când omul a ieşit pentru o clipă din „impreiul necesităţii”, a zgâriat cu unghia lutul proaspăt din care îşi făcuse o ulcică. A zgâriat vrând să imite o floare, poate o rază de soare.”

„Dumnezeu care a făcut lumea este imaginat în chipul unui ţăran român, bătrân şi obosit de muncă. Nimic titanic, nimic supra-omenesc, ci, din contră, firesc, adică apropiat firii. Dumnezeu ca model, nu idol, cu putinţa de a fi recunoscut şi urmat. Oare ce poate fi mai aproape de ţăranul român decât ţăranul însuşi? Şi ce-i poate fi mai caracteristic decât munca, trudă care îi sfinţeşte viaţa şi-i dă sens? Nimic, în această imagine, în care se oglindeşte, din etichetele ce se învârtesc în jurul acestui neam astăzi. Truda, şi somnul ca odihnă, ca vamă sfântă a efortului. Într-adevăr, ce ciudat! Niciodată ţăranul român nu s-a perceput pe sine ca hoţ, ca viclean, şi asta nu pentru că şi-a înfrumuseţat imaginea, ci întrucât n-a avut niciodată boli sufleteşti. Iar dacă firea românului de azi este distrusă de asemenea tare, ele sunt rezultatul unor zdrobiri de fibră, ale unei contaminări sinistre.
(Şi, ca o paranteză, într-o altă povestire populară, pământul este văzut ca o masă, dar la picioarele ei stau dracii şi o rod, ca să se prăbuşească. Şi, zice povestea: noroc cu femeile care trec mălaiul prin ciur, iar dracii, auzind zgomotul muncii, fug. În concepţia ţăranului român, munca ţine pământul să nu cadă, aceasta fiind probabil fibra morală adevărată a neamului nostru.)
Aşadar, Dumnezeu, ca un ţăran bătrân, trudit de muncă, adormit, se odihnea pe bucăţica de pământ ce o făcuse cu palmele sale. Şi-n rest – apă, apă şi numai apă. Ce muncă şi pe „bietul Dumnezeu” să facă pământul! Nici un miracol, nici un bătut din palme, nici o minune, ci simpla muncă a unui ţăran. Cu câtă tandreţe îl „înomeneşte” românul pe Dumnezeu Tatăl, făcându-ne astfel să asistăm parcă la o nouă „întrupare” a Ziditorului! Dar, de data asta, în ipostaza ţăranului român.
Dunezeu trudea şi obosit, dormea. Şi iese dracul din apă şi spune: „
Măi frate, nu vrei sp te ajut?” Adică, vrea să intre în parteneriat. (Când auziţi de parteneriat, gândi-ţi-vă puţin şi la această solicitare.) Şi Dumnezeu a răspuns uluitor, a răspuns nedemocratic, călcând în picioare parcă toate normele „politicii corecte” de astăzi. Vedem prin acest răspuns că Dumnezeu este o fiinţă absolut nedemocratică, dar profund milostivă şi îngăduitoare. Iar el răspunde: „Bine, măi nefârtate!” Adică: nu frate! Tu să te duci să aduci pământ, dar să mp trezeşti, pentru că, fără de binecuvântarea mea, să nu mergi. Şi spune povestea că s-a dus dracul o dată, de două ori, de trei ori, şi a adus pământ, dar, de gelozie, şi de-al dracului, nu l-a trezit, că a zis că-l pune singur. Îl lipea şi cădea. Şi de milioane de ori se duce şi îl lipea şi cădea. Şi atunci, din furie demonică, văzând că nu poate singur, i-a venit gândul să îl ucidă. Şi, urcat pe bucăţica aia de pământ, l-a luat în braţe pe Dumnezeu să-l arunce în apă. A făcut un pas şi, făcându-l, creştea pământul. Şi s-a dus spre nord şi a crescut pământul, cu Dumnezeu dormind; şi s-a dus spre sud şi a crescut pământul; şi spre este şi spre vest; şi nu-şi dădea seama dracul că a făcut semnul crucii. Şi aşa s-a făcut pământul: cu Dumnezeu dormind.”

Ideile mari vin pe vârful picioarelor – spunea Nietzsche.”

„Avionul se clătina şi la toţi ne-a fost frică, invlusiv mie, ăsta cu imaginea României în lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat şi ele speriate. Babele, în schimb, stăteau lângă mine şi se sprijineau de partea de sus, ca şi cum ar fi mers cu rata. Zic:
Maică, stai jos, că a început furtuna. E pericol să ne prăbuşim. Nu ţi-e frică?
– Lasă, mamă,
răspunde băbuţa, mi-am făcut o cruce, la Dumnezeu nu insist!… Ajunge.

„Şi eu şi mitocanul privim la poporul român.
Pentru mine, poporul român este, ca şi pentru Petre Ţuţea: Excelsior! Pentru mitocan, este o manea dată la maxim, la adăpostul căreia poate să fure în linişte.”

„- De ce, domnule Tudor Greceanu, vă ridicaţi de la sol, când raportul de avioane era de 1 la 300?
Ne ridicam ca să ne luptăm. Uite-aşa! Ca să le arătăm că nu există sat fără câini!”

„natura nu-şi cere iertare”

„s-au stins şi alte „becuri”, la Aiud, la Piteşti, la Târgu Ocna…, tot becuri şi becuri, adică lumini de oameni, de a rămas ţara asta pe întuneric!”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s