Îţi doreşti libertatea?

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, chiar dacă am apucat doar o lună de comunism ştiu diverse poveşti care mai de care mai interesante. Şi nu, nu mă refer la clişeele alea cu cozile la mâncare, televiziunea de la bulgari sau frigul din apartamente. Şi de data asta nici nu voi povesti despre întâmplările terifiante din închisorile comuniste, respectiv cea de la Piteşti, întâmplări nemaiîntâlnite în altă parte în lume, însă despre care se aminteşte prea puţin.
Acum o să povestesc întâmplări la care au luat parte oamenii apropiaţi mie, întâmplări care spre deosebire de clişeele mai sus enumerate descriu ceea ce văd eu ca fiind esenţa acestui tip de guvernare care, din păcate încă mai persistă în iubita noastră ţară, România.

Ceauşescu era şi el bărbat
La un moment dat se făcea că într-o reşedinţă de-a lui N. Ceauşescu se făceau nişte lucrări chiar în timp ce acesta îşi făcea veacul pe-acolo împreună cu Elena. Din echipa care făcea respectivele lucrări făcea parte şi cel ce mi-a povestit păţania. Cum mergea el pe un hol, auzea zgomote dintr-o cameră: cei doi se certau. Nevrând să fie surprins şi bănuit că spionează, omu’ a grăbit pasul. Când să plece, a ieşit el şi a închis uşa în urma lui în timp ce femeia tot pălăvrăgea. Omu’ nostru, căcat pe el de frică a încremenit. A crezut ca până aici i-a fost, că urmează să înfunde puşcăria şi să sufere grav. Nicolae, în halat şi papuci, s-a uitat la el şi i-a zis, ca de la bărbat la bărbat: „Ce ţi-e şi cu femeile astea!” Omu’ meu nu ştia ce să mai zică. N. şi-a văzut de drum şi ăsta încremenit şi-a revenit şi el şi şi-a văzut de treabă. Asta arată că bărbaţii, oricât de puternici ar fi tot nu pot face faţă femeilor. E vorba de lanţul trofic: rozătoarele mănâncă ghinde, mistreţul mănâncă rozătoarele, bărbatul mănâncă mistreţul, femeia mănâncă bărbatul.

Într-o bibliotecă cauţi cunoaştere
Pe vremea când oamenii începuseră să trimită diferite lucruri în spaţiul cosmic şi partizanii luptau în munţi pentru „apărarea neamului românesc de urgia comunistă„, tata era la facultate. Cum începuse isteria cu eliminarea individului şi a intimităţii acestuia pentru a elimina riscul de complot îmoptriva statului, se luau măsuri care mai de care mai distructive. Cum la bibliotecă în sălile de lectură erau ziduri separatoare între mese, aşa cum e normal pentru ca studenţii să nu se deranjeze unii pe alţii, s-a considerat că aceste separări oferă un spaţiu care nu poate fi monitorizat şi s-a decis ca studenţii, cu mâinile lor să le spargă. Şi aşa au făcut. O metodă eficientă de a îngropa un om e să-l pui să-şi sape singur groapa. Aşa s-a întâmplat. Şi-au săpat groapa terorii.

Statul comunist nu tolerează autonomia individului
Atunci când era mama la liceu se întâmpla un lucru destul de util în şcoli, lucru care se mai practică şi acum, dar doar de către adevăraţii profesori. Elevii erau invitaţi la pregătiri în afara programului pentru a-şi umple golurile de care profesorii nu se puteau ocupa la orele de curs. La pregătirile astea se făcea şi prezenţă. Şi se ducea mama la pregătiri la română si matematică. La un moment dat s-a ordonat ca copiii ai căror părinţi lucrează în particular să nu mai fie primiţi la meditaţii pentru că nu respectă ideologia conform căreia toţi trebuie să lucreze pentru stat (acum e la fel: se caută ca particularii să fie distruşi, numai că se vrea ca toţi să fie sclavi ai companiilor nu ai statului – cum ar veni nişte state mai mici în alte state). Aia de română fiind o scorpie a făcut cum a primit. Cu surle şi trâmbiţe. Profesorul de matematică, fiind om întreg la cap aşa cum îi stă bine unui profesor, a vorbit cu părinţii şi a zis: „Domnule, la pregătire vine cine vrea. Să vină copiii să înveţe.”

„Unde e Dumnezeul tău, acum, să te salveze?”
Tot tata, tot la facultate. Începuse cenzura. Multe, multe cărţi interzise, iar cele cu tematică religioasă mai ales. Se făceau campanii de instruire împotriva misticismului. Astea erau făcute, bineînţeles de oameni proşti, inculţi, dintre rude, aşa cum erau toţi comuniştii. Pe sistemul: “Care eşti, bă, prost, cică i s-ar fi spus prostului, vino încoace să te pun mai mare peste ăilalţi, să le arătăm noi… le muma în..” La fel ca şi acum. A fost prinsă o fată că citea o carte care zice-se avea temă religioasă şi era interzisă. A fost dată drept exemplu în faţa unei săli arhipline de către prostul-şef. Prost-şef care, bineînţeles, în timp ce expunea faptele făcea o oroare de greşeli gramaticale. Sala a izbucnit în râs la greşelile acestuia. Ca să nu se prindă prostul că se râdea de el şi să pornească dintr-un complex de inferioritate urgia împotriva oamenilor inteligenţi printre care se afla, unul din profesori a dres treaba într-un mod diplomat făcând să pară că sala râde de studenta respectivă, care de altfel a fost exmatriculată, astfel apărându-i pe studenţi. A-ţi dori să cunoşti e o infracţiune. La fel ca şi acum. Cauţi adevărul? Cauţi dreptatea? Ia cu puşcărie de-aici!

Dacă tu îmi spui ce ştii şi eu îţi spun ce ştiu, împreună vom progresa. Despărţiţi nu facem nimic.
Pare-se că N. Ceauşescu avea totuşi încredere în oamenii inteligenţi. Doar că, ăia mai slabi de îngeri, căutând să-l pupe în cur pe sistemul pupinbăsismului de astăzi, dădeau rateuri. Se plănuia construcţia unei centrale pentru energie nucleară. Se căuta o locaţie pentru aceasta şi mai-marele-ţării a făcut o sugestie îmbrăţişată imediat de pupinbăsişti. Fără investigare, fără întrebări. Un singur om a avut curajul să spună adevărul: din punct de vedere seismologic locaţia nu era sigură. N. a avut încredere şi l-a ascultat. Nu i-a tăiat capul, a făcut cum i s-a spus. Respectivul seismolog a fost invitat pentru a face studii şi în alte ţări, a fost invitat la conferinţe internaţionale, a fost invitat la schimburi de experienţă peste graniţe terestre şi peste oceane. Bineînţeles că nu a fost lăsat să plece. Mare păcat. Dacă cineva poate aduce progrese, atunci acest om nu trebuie ţinut ascuns, trebuie ca el să propovăduiască ceea ce cunoaşte pentru ca ceilalţi să înveţe de la el şi el să înveţe de la alţii.

Încă trăim sub comunism, dar mulţi dintre noi nu recunosc asta. Aceiaşi proşti promovaţi, aceleaşi non-valori care ne conduc, aceleaşi pile, acelaşi nepotism, aceeaşi prigoană asupra celor care vor să facă ceva. Până la inocularea virusului bolşevic în România, existau oameni liberi. Oameni liberi care la apariţia acestei boli au luat arma în mână şi au luptat. Au luptat pentru libertatea care le fusese luată. Aproape toţi aceşti oameni sunt morţi. Noi, cei de acum, n-am gustat niciodată libertatea adevărată şi de aceea iluzia liberalizării circulaţiei, iluzia că ai putea avea succes de unul singur, cinstit fiind, iluzia că dacă meriţi un loc în societate îl vei şi avea sunt ceea ce le oferă oamenilor iluzia libertăţii. Dar, când te-ai născut într-o închisoare, e greu să înţelegi ce e libertatea. Puţini sunt cei care acum ar vrea să devină partizani pentru a-şi câştiga libertatea. Şi noi, cei care ne dorim libertatea: pentru cine să luptăm, pentru cine să o obţinem dacă toţi sunt resemnaţi cu ceea ce (n-)au?

Anunțuri

Un răspuns

  1. Total de acord. Rar mai gindeste cineva asa astazi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: