My way

Întotdeauna mi-a plăcut complexitatea lucrurilor și lucrurile complexe, Când eram mic, motivul pentru care nu citeam era unul simplu însă: de ce să citesc și ulterior să-mi însușesc părerile, ideile altora, când pot să-mi construiesc eu singur idei și să-mi fac de unul singur păreri? Asta se întâmpla demult, aveam în jur de 8-9 ani. Am vrut eu să descopăr lumea de unul singur, nu să mi-o arate cineva. Ambiție de copil, de. Voiam să înțeleg eu cum stă treaba și apoi să văd ce-au zis și alții. Și dacă stai să te gândești, ăsta e modul corect de a evalua orice situație. De exemplu, dacă întâlnesc o persoană nouă, nu ar fi cinstit să-mi fac o părere după ce mi-au povestit cei care o cunosc deja. Asta înseamnă să ai prejudecăți. Asta ar însemna să detest un om doar pentru că alții îl detestă sau să-l iubesc doar pentru că alții îl iubesc. Revenind. Am făcut bine că n-am ascultat de alții. Așa am putut să nu fiu influențat, bineînțeles cu excepții. 

Sunt un temerar. Niciodată n-am vrut să calc pe urmele cuiva. Niciodată nu am vrut să mă ghideze societatea (moda e cel mai bun exemplu – niciodată n-am fost la modă, dar întotdeauna am fost original) pentru că are idei fixe, e sufocantă și te îndobitocește. Și nici nu vreau să mă întorc pe drumul deja făcut. Vreau să merg pe drumul meu, făcut de mine, căci despre asta e articolul ăsta, despre drumul vieții.

Când eram mic și am reușit să mă țin pe picioare, am luat maceta și am început să tai tufele dinaintea mea, să străbat pădurile, să urc colinele, să traversez râurile și să cuceresc munții. Ăsta-i drumul ce mi l-am făcut. Un drum sălbatic, drum ascuns, neștiut de nimeni. 

Asta așa, ca să știi de ce nu mă găsești pe niciunde. Am luat-o pe coclauri, cum se zice. Mă găsești unde se termină tarlaua și-ncepe pădurea. O să mă vezi privind din vârful unei stânci spre societatea asta decadentă și o să zici: „Aa, eu îl cunosc pe descreieratu’ ăsta. E așa, e pe dincolo. E băiat bun, dar lovit de soartă. E deștept, dar n-ai ce discuta cu el. Nu e frumos, dar are el un farmec. E ăla de le iubește pe toate și mereu vrea să pară ceea ce nu e de fapt. E de treabă, dar nu-i de nasul meu” și așa mai departe. Bineînțeles că par mereu ceea ce nu sunt, pentru că dacă nu mă cunoști, mereu o să ți se pară că sunt fals. Și dacă ți se pare vreodată că îți sunt inferior, gândește-te că mă pun în poziția asta, doar ca să poți tu să vorbești cu mine, că dacă m-aș purta altfel, ai zice ba că-s arogant, ba că-s cu nasul pe sus, ba mai știu eu ce. Așa că bucură-te că-ți ofer privilegiul să vorbești cu mine și-ți ofer oportunitatea să înveți ceva de la mine, lucruri pe care le-am descoperit cu mintea mea de copil matur care crede în adevăr, libertate și egalitate căci altfel te-ar fi manipulat ca pe marionetă, te-ar fi ținut în lanțuri ca pe câine și te-ar fi privit întotdeauna cu aer de superioritate netă pe care o are față de tine.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: