Învață că n-ai mai mult de o viață în față

Fiecare om parcurge mai multe etape în procesul învățării. Când ești în clasele mici, o arzi gen: „De ce oare trebuie să învăț eu toate măgăriile astea? Mie nu-mi place să învăț, eu vreau să mă joc!” Apoi crești oleacă și pe la liceu începi să te gândești că bă că să iau bacu’, că îi fentez io cumva și p-ăștia cum am fentat până acum 18 ani de viață. Și în tot timpul ăsta toată lumea îți zice să-nveți, să-nveți, să-nveți. Și tu n-ai nici o treabă. Ce știu ei? Auzi, învață. Ha! Ce-mi trebuie mie școală? Ei, uite că-ți trebuie. Dacă te ducea tac-tu când erai mic în secția de cazane de la fabrica de locomotive, să dea Gigi dacă nu rupeai un citit după ce te trezeai din șocul suferit după imaginile de acolo.
Dar nu, pe tine nu te-a dus nimeni la cazane să vezi ce înseamnă munca fizică, să vezi ce înseamnă să-ți rupi spatele, așa că o arzi aiurea. Învățatul nu e pentru tine. Și ce să vezi, ajungi mare adult mare! Da, mare adult ce mai ești și tu. Îți dai seama că n-ai învățat o boabă toată viața și trebuie să te apuci de muncă, să-ți faci un rost. Și vrei să nu faci nimic, dar să iei bani. Și acum realizezi că trebuia să-nveți când ai avut timp. Dar nu, tu ai stat de curve, de băutură, de droguri și de cărți de joc.
Trebuie să-ți setezi prioritățile. Curvele, băutura, drogurile și cărțile de joc nu pleacă nicăieri, însă educația nu te așteaptă. Creierul trebuie antrenat de mic ca să poată face față solicitărilor din maturitate.
Sunt unii care realizează mai devreme sau mai târziu că trebuie să se apuce de învățat și acționează în consecință. Însă ceilalți iau la cunoștință, dar tot nu fac nimic ca să recupereze măcar o mică parte din ceea ce trebuia să facă la momentul potrivit.
Ideea e să faci, bă, ce zic ăia mai în vârstă că au dreptate de cele mai multe ori. Mie nu mi-a zis nimeni ce să fac așa că am explorat de unul singur. Mi-ar fi prins bine la un moment dat și un pic de împins de la spate mai vioi așa, dar na, dacă n-a fost n-a fost.
D-asta te împing și io de la spate acum, doar-doar te-oi aduce pe un drum bun.

51

Ieri am avut uriaşa onoare de a participa la întâlnirea absolvenţilor Politehnicii la 51 de ani de la terminarea facultăţii. Aceeaşi întâlnire care a avut loc şi anul trecut la Casa Universitarilor şi despre care s-a scris aici si aici. Bineînţeles că nu-mi venea să deschid gura în faţa atâtor oameni care la vârsta pe care o au, au avut o mulţime de realizări atât pe plan profesional, dar şi personal. N-am putut decât să stau cu urechile ciulite să mai prind câte o poveste, câte o idee.
Prima impresie pe care am avut-o a fost că oamenii ăştia n-au cum să aibă şaptezeci şi ceva de ani. Au atât de multă energie că nu-ţi vine să crezi aşa ceva. Ei confirmă o vorbă: „eşti bătrân doar dacă te simţi bătrân”. Zic eu că între oameni pe care nu i-ai văzut de la vârsta de 20 de ani nu ai cum să te simţi altfel decât atunci. Trebuie că e un sentiment de transpoziţie în acele vremuri, în amintiri care în cercul prietenilor par să se fi petrecut cu puţin timp în urmă. Şi totuşi: 50 de ani, o viaţă de om!
A fost unul din momentele când mi s-a confirmat, când am simţit că un lucru făcut bine nu are cum să iasă prost. Şi toţi cei prezenţi au excelat în a face corect lucruri bune. O masă de oameni care n-au vrut interese meschine, nu şi-au pus piedici unii altora, s-au ajutat reciproc şi s-au simţit bine împreună. Adevărate exemple de caractere, specialişti foarte bine pregătiţi, oameni care au luat de la viaţă ce a fost mai bun fără să-i încurce pe alţii.
În faţa acestor oameni nu-mi rămâne decât să mă înclin cu tot respectul şi să sper că voi ajunge, poate dacă nu să-i depăşesc, măcar să le ating picioarele.

De ce protestează arabii

Frate, ce ţi-e şi cu arabii ăştia. S-au apucat toţi de proteste şi îşi strigă toţi nemulţumirile. Prin Tunisia, prin Egipt, prin Sudan, toţi băieţii vor ceva mai bun. Chestia asta din lumea arabă aminteşte de ce s-a întâmplat în Europa în ultima vreme de câteva ori: dezbinarea imperiului austro-ungar, detronarea ţarului în Rusia, instalarea comunismului şi dispariţia lui. E o chestie ciclică. De fiecare dată când prea mulţi ajung într-o stare nasoală şi câţiva stau bine-merci cocoţaţi undeva de unde se uită la muritorii de foame şi le scuipă seminţe în cap, se întâmplă câte o revoluţie de genu’ ăsta.
Arabii sunt băieţi deştepţi: le au cu matematica, cu ştiinţele, cu strategiile militare şi armele care la vremea lor au făcut prăpăd etc.
Sau cel puţin aşa era până să dea creştinismu’ în ei. Acel creştinism care duce războaie în numele lui Dumnezeu (Dumnezeu vrea pace, oameni buni. Nu are nevoie de vărsare de sânge).
Dar să revenim la actualitate.
Cu toţii vrem o viaţă mai bună, noi toţi cei care n-o ducem aşa bine. Şi ce facem pentru asta? Păi, ce să vezi: nimic! Hai poate o punem şi noi de o mişcare intelectuală, punem nişte oameni competenţi să-şi dea cu părerea despre cum ar fi mai bine şi cerem să se impună ideea cea mai benefică.
Aşa cum e la mine la facultate. Am o şefă de serie pe care o salut de fiecare dată când o văd. Nu mi-a răspuns niciodată! Nu merită s-o scuip când mai face aşa? Merită! Mă, dacă aş ştii că e ocupată până peste cap cu chestii administrative, gen: când încep anumite cursuri, laboratoare, când avem diverse examene – şi eventual să le programeze împreună cu studenţii – să ne împartă carnete de student, cupoane CFR şi alte trăsnăi sau eventual să ştie că există şi alte grupe în seria asta mai pe la sfârşit aşa, de exemplu grupa 77, de care nu a auzit în viaţa ei pentru că altfel nu-mi pot explica cum de toate, absolut toate informaţiile ajung ultima dată la noi şi nu, nu de la ea, doar din auzite. Ca să nu mai zic că la un moment dat a trebuit să facă un tabel cu opţionale şi trebuia să-l dea la fiecare grupă spre a fi completat şi ce crezi? La mine la grupă n-a ajuns. Mi-a picat întâmplător în mână pentru că m-a pus un coleg să i-l ţin un pic, dar nu i-am zis nimic tipei. Am vrut să văd până duce nesimţirea, că deja nu mai e ignoranţă simplă. Păi, mă, „curvă nenorocită” (am citat pe cineva) pune în pula mea mâna şi vezi-ţi de treabă că tu ai vrut să fii şefă, nu te-am pus eu. Şi salută-mă în pizda mă-tii, că la o adică ar trebui să-mi spui „Domnu’ Fane” că nu ne-am lovit geamantanele când am plecat în armată.
Vezi acum pentru ce protestează arabii? Pentru dreptate în pula mea. A mea şi a ta, a noastră a tuturor. Să fie dreptate, am zis!

despre Omul Frumos

„Într-o zi m-am urcat pe trotinetă, mi-am făcut un sandviş şi am luat o hotărâre fundamentală: să plec în lume! […] Şi, mergând vreo şase paşi cu trotineta, m-am întâlnit cu tata. […] eu, pe trotinetă[, hotărât să mă duc în lume, mă întâlnesc cu tata, care venea pe drumul prăfuit de la spital cu servieta lui.
Unde te duci?, mă întreabă tata.
Şi eu, foarte serios, i-am zis:
Mă duc în lume.
Şi îmi zice:
Du-te tu înainte, că vin şi eu.

„Mi-a zis cineva, un sfânt deghizat în pensionar, domnul Nae Purcărea: „Domnul Dan, ne-a chemat coloneul Crăciun, bestia aia de la Aiud, să ne dea drumul, şi a adunat pe toţi puşcăriaşii şi-a zis:
Ce-aţi învăţat, bă, după 25 de ani de puşcărie?
Şi unul a răspuns:
Domnule colonel, eu am învăţat să iau bucata de pită a mică!… Deci, după atâţia ani de foame cumplită, […] a învăţat frăţia cu celălalt, căci pita mică, pentru el înseamnă ca şi celălalt să aibă (n.r.: după ideea asta m-am ghidat eu până acum în viaţă după cum am mai povestit tot aici pe blog).”

„Cum îmi zicea mie Părintele Atanasie, Dumnezeu să-l odihnească: „Dan Puric, avantajul meu este puşcăria!”

„Am intrat într-o zi în biserică. Era o biserică micuţă, improvizată, pentru că se lucra la biserica mare. Eram cu soţia şi, din cauza mirosului abundent de lumânări, tămâie, soţia a leşinat. M-am speriat, am luat-o în braţe şi-am ieşit cu ea afară, pe iarbă. Nu ştiam cum să o trezesc, mă speriasem, era, poate, o cădere de calciu, ştiu eu ce. S-a trezit şi mi-a spus: dă-mi ceva să mănânc. Unde să fug eu duminica, când totul era închis? Am intrat în biserică, era în timpul Liturghiei, şi, în biserică, am găsit pâinile cu lumânări, dar şi-un pluton de babe care le păzea, şi am rugat din suflet să-mi dea şi mie o bucăţică de pâine, că cineva se simte rău.
Nu-ţi dau, că nu e sfinţită, mi-a răspuns baba, cu autoritate, de parcă era parlamentar.
– Dar, vă rog din suflet, eram disperat, doar o bucăţică
Nu, că nu e sfinţită.
Tot aşa mi-au răspuns toate cele 10 babe:
Nu-ţi dau, că nu e sfinţită.
Până s-a trezit unul şi-a zis:
Dă, fă, pâine, că-ţi trag una de te sfinţesc pe loc!
Acesta era creştinul adevărat.”

„Bă, fii atent aici! Asta-i cheia!” „Şi ce?”, întrebam. „Păi, nu ce! Fii atent aici!… Ăsta este ambreiajul, mă! Ambreiajul este tata. Acceleraţia este copilul, că ăsta e tâmpit. Până nu intră cu capul în stâlp, nu se lasă. Dar frâna e mama”. Fii atent aici ce zice: „Frâna e mama”, adică ea te apără. A fost genial tipul. Şi eu, disperat zic: „Acum ce facem?” „Cum ce facem?… Treci în locul meu” mi-a zis el. „Cum să trec, nene, în locul matale, eu în viaţa mea n-am condus, lasă-mă măcar să mângâi volanul”. „Bă!, a strigat ăla la mine. Nu te-ai săturat să stai pe locul mortului, să te conducă toţi tâmpiţii?”„[…]
– Ce faci mă, mă bagi în Dâmboviţa? Nu vezi bă că vine un tir către mine? Bă, eşti nebun? Uită-te, bă, în ochii mei: ai 3 viteze!
– Unde să mă uit, domne? […]
– Mă, vezi, uite acolo este o fostă elevă de-a mea.
Mie mi-a îngheţat ceafa şi zic:
– Cum, nene, e o elevă de-a matale? Dar ce-a făcut de-a ajuns acolo?
– A ajuns acolo, mi-a răspuns el impasibil, pentru că, la fel ca şi tine, n-a respectat crucea Sfântului Andrei.
Zic:
– Cum aşa?
– Da, mă, dar stai liniştit, că nu e singură, e cu bărbat’su.

Parcă asta mă interesa pe mine!
– Cum n-a respectat?, zic. […]
– Mă, când vezi crucea Sfântului Andrei, te opreşti, mă, că e cruce! Mă, tu mergi aşa, ca animalul, pe drum, mergi tot timpul, dar când vezi o biserică, fă-ţi, mă, o cruce; ce, trăieşti doar aşa bezmetic? […]
– Când vezi o biserică, te opreşti, mă, pentru că tot acolo ne întâlnim, mai devreme sau mai târziu. Deci: vezi crucea Sfântului Andrei, te opreşti. Te uiţi în stânga, în dreapta, nu crezi în papagalul ăla, care-ţi face semn, că România e plină de proşti.

„Imediat după Crăciunul însângerat, un tânăr a alergat în munţi, la o mănăstire, să-i spună unui monah cu părul nins de credinţa lui curată că: „ţara-i liberă, comunismul a căzut!”. Bătrânul monah nu s-a bucurat. A ridicat încet capul din pământ, l-a privit în ochi şi i-a spus: „Abia acum începe iadul. S-a tăiat capul viperei, iar veninul se împrăştie acum în tot corpul!”

„A fost acum, recent, întâmplarea cu primarul mort, care a ajuns să fie ales. Niciodată în istoria electoratului mondial nu s-a întâmplat aşa ceva. Au votat primarul mort. Şi-l întreba cineva pe un localnic:
– De ce l-ai votat, domne, dacă e mort?
– Păi, dacă era bun!
Asta înseamnă că pentru poporul român calitatea n-are moarte. Concluzie:
„mai bine un mort bun, decât o jigodie vie”.

„primul animal pe care l-a dresat omul a fost omul”

„Pe aşa ceva se reface ţara. Să alegi să nu mai fii ales. Aleg eu […] ce să se facă cu ţara asta. Nu mă alegeţi voi pe mine.”

„Cinismul, criminalitatea care se execută asupra acestui popor sunt unele incalificabile. Unde te duci? Te duci la credinţă, că ea te-a scos din puşcărie. Unde te duci? Te duci la memorie, că ea dă dăinuirea neamului.”

„Se spune că Frumosul s-a născut într-o peşteră, atunci când, la lumina focului, doi îndrăgostiţi se priveau, în tăcere, căci trebuia să se despartă. Şi-atunci el, de disperare, ca să n-o piardă, a pus mâna pe o bucată de cărbune şi a desenat conturul umbrei ei, pe care flacăra o proiecta pe zid.
Şi de atunci, Frumosul a rămas, pesemne, ca un strigăt mut de îndrăgostit în peştera vieţii.
Dar, se mai spune că Frumosul a apărut şi atunci, în vremuri îndepărtate, când omul a ieşit pentru o clipă din „impreiul necesităţii”, a zgâriat cu unghia lutul proaspăt din care îşi făcuse o ulcică. A zgâriat vrând să imite o floare, poate o rază de soare.”

„Dumnezeu care a făcut lumea este imaginat în chipul unui ţăran român, bătrân şi obosit de muncă. Nimic titanic, nimic supra-omenesc, ci, din contră, firesc, adică apropiat firii. Dumnezeu ca model, nu idol, cu putinţa de a fi recunoscut şi urmat. Oare ce poate fi mai aproape de ţăranul român decât ţăranul însuşi? Şi ce-i poate fi mai caracteristic decât munca, trudă care îi sfinţeşte viaţa şi-i dă sens? Nimic, în această imagine, în care se oglindeşte, din etichetele ce se învârtesc în jurul acestui neam astăzi. Truda, şi somnul ca odihnă, ca vamă sfântă a efortului. Într-adevăr, ce ciudat! Niciodată ţăranul român nu s-a perceput pe sine ca hoţ, ca viclean, şi asta nu pentru că şi-a înfrumuseţat imaginea, ci întrucât n-a avut niciodată boli sufleteşti. Iar dacă firea românului de azi este distrusă de asemenea tare, ele sunt rezultatul unor zdrobiri de fibră, ale unei contaminări sinistre.
(Şi, ca o paranteză, într-o altă povestire populară, pământul este văzut ca o masă, dar la picioarele ei stau dracii şi o rod, ca să se prăbuşească. Şi, zice povestea: noroc cu femeile care trec mălaiul prin ciur, iar dracii, auzind zgomotul muncii, fug. În concepţia ţăranului român, munca ţine pământul să nu cadă, aceasta fiind probabil fibra morală adevărată a neamului nostru.)
Aşadar, Dumnezeu, ca un ţăran bătrân, trudit de muncă, adormit, se odihnea pe bucăţica de pământ ce o făcuse cu palmele sale. Şi-n rest – apă, apă şi numai apă. Ce muncă şi pe „bietul Dumnezeu” să facă pământul! Nici un miracol, nici un bătut din palme, nici o minune, ci simpla muncă a unui ţăran. Cu câtă tandreţe îl „înomeneşte” românul pe Dumnezeu Tatăl, făcându-ne astfel să asistăm parcă la o nouă „întrupare” a Ziditorului! Dar, de data asta, în ipostaza ţăranului român.
Dunezeu trudea şi obosit, dormea. Şi iese dracul din apă şi spune: „
Măi frate, nu vrei sp te ajut?” Adică, vrea să intre în parteneriat. (Când auziţi de parteneriat, gândi-ţi-vă puţin şi la această solicitare.) Şi Dumnezeu a răspuns uluitor, a răspuns nedemocratic, călcând în picioare parcă toate normele „politicii corecte” de astăzi. Vedem prin acest răspuns că Dumnezeu este o fiinţă absolut nedemocratică, dar profund milostivă şi îngăduitoare. Iar el răspunde: „Bine, măi nefârtate!” Adică: nu frate! Tu să te duci să aduci pământ, dar să mp trezeşti, pentru că, fără de binecuvântarea mea, să nu mergi. Şi spune povestea că s-a dus dracul o dată, de două ori, de trei ori, şi a adus pământ, dar, de gelozie, şi de-al dracului, nu l-a trezit, că a zis că-l pune singur. Îl lipea şi cădea. Şi de milioane de ori se duce şi îl lipea şi cădea. Şi atunci, din furie demonică, văzând că nu poate singur, i-a venit gândul să îl ucidă. Şi, urcat pe bucăţica aia de pământ, l-a luat în braţe pe Dumnezeu să-l arunce în apă. A făcut un pas şi, făcându-l, creştea pământul. Şi s-a dus spre nord şi a crescut pământul, cu Dumnezeu dormind; şi s-a dus spre sud şi a crescut pământul; şi spre este şi spre vest; şi nu-şi dădea seama dracul că a făcut semnul crucii. Şi aşa s-a făcut pământul: cu Dumnezeu dormind.”

Ideile mari vin pe vârful picioarelor – spunea Nietzsche.”

„Avionul se clătina şi la toţi ne-a fost frică, invlusiv mie, ăsta cu imaginea României în lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat şi ele speriate. Babele, în schimb, stăteau lângă mine şi se sprijineau de partea de sus, ca şi cum ar fi mers cu rata. Zic:
Maică, stai jos, că a început furtuna. E pericol să ne prăbuşim. Nu ţi-e frică?
– Lasă, mamă,
răspunde băbuţa, mi-am făcut o cruce, la Dumnezeu nu insist!… Ajunge.

„Şi eu şi mitocanul privim la poporul român.
Pentru mine, poporul român este, ca şi pentru Petre Ţuţea: Excelsior! Pentru mitocan, este o manea dată la maxim, la adăpostul căreia poate să fure în linişte.”

„- De ce, domnule Tudor Greceanu, vă ridicaţi de la sol, când raportul de avioane era de 1 la 300?
Ne ridicam ca să ne luptăm. Uite-aşa! Ca să le arătăm că nu există sat fără câini!”

„natura nu-şi cere iertare”

„s-au stins şi alte „becuri”, la Aiud, la Piteşti, la Târgu Ocna…, tot becuri şi becuri, adică lumini de oameni, de a rămas ţara asta pe întuneric!”

Ceva care pute; si nu, nu e postu!

Imi amintesc cand eram in Barbu, aveam o profesoara de desen ca’n basme: frumoasa, buna in draci, tanara… ce sa mai, visul oricarui elev! Nu mai ca avea un defect… Frate, PUTEA DE ITI MUTA NASU DIN LOC! Te apropiai la mai putin de un metru de ea, iti dadea dauna totala urmata de o disparitie subita a parului din nas, cap… pana si din cur!
Bai si se face ca era ultimu’ an al Avrameascai (pt cei ce nu cunosc video); si ghici ce se intampla cand combini o zi proasta a profesoarei de romana cu o zi mai… nesaplata 😀 a profesoarei de desen…
Si aici incepe povestea; se face ca stateam noi cuminti in banci intr’o zi de vineri si asteptam sa vina profesoara de desen. Bai si asteptam si asteptam si asteptam ba si nu apare. Ca ce’o fi, ca hai sa intrebam la cancelarie daca e in liceu. Ca cica e, dar are o mica problema si intarzie putin. O mica problema stia toata lumea ca are… cu apa… dar de data asta parea sa fie altceva. Si iesim noi pe cordior, ulram ne maimutarim p’acolo si apare femeia de serviciu ca sa intram in clasa, ca ce ora avem, ca sa nu mai facem galagie. Cand aude asta ca avem desen incepe si ne povesteste. Ce sa vezi, dupa o ora in care se enervase Avrameasca pe o clasa intra in cancelarie si cu pata pusa simte asta ca pute ceva. Il vede pe ala de istorie, alt nespalat si incepe sa ii faca morala: „Ca ba ca esti nespalat, ca mirosi, ca ce, e scumpa apa?”. Si taman in timpul discutiei apare si asta de desen. Cand o vede si pe asta incepe si cu ea: Ca eu nu vin la socala ca sa stau in mirosu vostru de transpiratie, ca esti nespalata, ca puti, ca ce sa mai… de’astea grele. Ba si ne povestea asta ca a facut aia de romana liniste in toata cancelaria pe restu zilei; asta a fost un fel de martir ars pe rug, un exemplu pt ce nu trebuie sa fie ceilalti. Au ajuns astea 2 la director, asta de romana cu gura mare si tupeu, aia de desen cu capu’n pamant si lacrimi in ochi. Ce s’a mai intamplat de aici incolo nu stie nimeni, dar ce e dubios e ca dupa ce a inceput povestea asta sa circule prin liceu, dupa ce radeau astia cu nesimtire la ea la ora, si faceau glume de’alea de genu:”Hai copii, ce facem azi?”
Clasa: „Un dus?”, ei bine, dupa toate astea nimic nu s’a schimbat!
Totusi, in anul urmator au disparut amandoua, Avramescu s’a pensionat, asta de desen… nimeni nu stie!

Invata sa fii dobitoc

Actionez ca un porc cand sunt inconjurat de boi.

Idealul educational al scolii romanesti, astazi, este: „dezvoltarea libera, integrala si armonioasa a individualitatii umane, formarea personalitatii autonome si creative a elevilor” (Programa activitatii educative, 1995).

Bine spus „ideal”. E cineva care crede ca in Romania scoala sustine balariile alea, altfel principii de valoare in contextul unei societati cat de cat normale? Mai degraba scoala merge pe principiul: „Da-ne, Doamne, oi ca ciobani avem destui!”

Si ca sa citez dintr-un clasic in viata: „Scoala romaneasca scoate tampiti!”

Fane si Congresu’

Am fost azi la Congresul National pentru Studenti si tineri Medici organizat de SSMB. am participat la 2 sesiuni de prezentari in cadrul sectiunii de stiinte fundamentale unde am fost reprezentat de colegii mei in cadrul proiectului pe care l-am intreprins.
Am participat pe seara la un seminar de bioetica si la un workshop de cardiologie interventionala si sunt tare multumit de ceea ce am acumulat azi. Maine o sa fiu din nou toata ziua la Congres si probabil Duminica dupa ce ma trezesc din buimacie o sa mai dau detalii p-aici. Pana atunci, ciao! 😀