Câine lovit la cap

Există o carte care se numește „The man who mistook his wife for a hat and other clinical tales”, scrisă de un tip pe nume Oliver Sacks. Conținutul e reprezentat de diverse cazuri ale unor oameni suferinzi de boli neurologice care pentru majoritatea indivizilor sunt greu de conceput, de imaginat și de înțeles.
Întâmplările sunt extraordinar de fascinante și nu chiar des întâlnite. Sunt și cazuri ale unor afecțiuni mai populare precum amnezia sau sindromul Tourette, dar și afecțiuni mai rare sau cel puțin mai greu de recunoscut precum este aceea despre care voi scrie în continuare.
Afecțiunea se numește neglijare hemispațială. Pe scurt asta înseamnă că persoana care suferă de această boală pierde absolut orice noțiune despre una din părțile corpului: dreapta sau stânga. Pur și simplu noțiunea cu tot ceea ce reprezintă ea dispare din mintea celui ce suferă de această maladie. Persoanele respective nu pot vedea nimic din ceea ce este pe partea dreaptă/stângă a corpului lor. Privindu-se în oglindă nu-și vor recunoaște cealaltă jumătate. Nu vor știi că e acolo, nu vor înțelege conceptul de parte dreaptă/stângă, nu se vor putea întoarce la dreapta/stânga. E greu de imaginat, de înțeles. E o afecțiune probabil destul de rară. Eu am fost sigur că nu voi vedea în viața mea un asemenea caz.
Ei bine, totul s-a schimbat azi. Cum stăteam în fața scării discutând nimicuri cu tovarășu’ meu, unul din vecini și-a scos câinele la plimbare. Un cățeluș jucăuș care a început să alerge de colo colo. Nu l-am băgat în seamă inițial, dar apoi am remarcat că se tot învârte în cerc la fiecare 10 pași. Mi s-a părut amuzant, am crezut că își aleargă coada, că se joacă cum mai fac animalele, dar urmărindu-l în continuare am realizat că face răsuciri numai la stânga și de fiecare dată când ar trebui să meargă spre dreapta, face o rotație spre stânga până ajunge pe direcția dreaptă. Și așa mi-a venit în minte povestea din cartea respectivă și mi-am zis: „O, Doamne! Câinele ăsta are același lucru!” Imaginează-ți! În vecii vecilor nu m-aș fi gândit că voi pune un diagnostic de boală neurologică unui câine. Și încă ce diagnostic: neglijare hemispațială.
Hei, dar s-ar putea să mă înșel. Și dacă da, atunci e un câine al naibii de ciudat!

Dragoste de mamă

Cică pe la spital venise una cu mă-sa bolnavă. Nu mai avea sânge prin ea, era leșinată, vai de ea de femeie cu cardiece. După cum spuneam, doamna venise la spital ca omu’ bolnav să vadă ce-are, să fie tratată, să d-astea de suferinzi. Și fi-sa după ea să aibă grijă de bătrână-sa. Au internat-o nenii și tantiile de la spital pe femeie și au pus-o într-un pat dintr-un salon, au investigat-o p-acolo și tot tacâmul. Pe seară, după foarte multe ore petrecute prin spital, pacienta a primit vizita medicului. Acesta a intrat în salon și, în afară de pacientele care stăteau liniștite întinse în pat, a rămas nedumerit când a dat în ușă peste pacienta noastră care stătea pe un scaun, cu o perfuzie cu sânge pe venă, gata să cadă. Iar în patul ei, ghici cine? Fi-sa sănătoasă tun își făcuse culcuș și dormea dusă. Cum pula mea să-ți bese pizda asemenea idioțenie? Medicul a început să fulgere și să trăznească: „Cum se poate să stea pacienții pe scaune și rudele în pat, că betmen, că pula mea, că valea, că aici tratăm inimi nu probleme psihice” etc. Fiica, vizibil deranjata că a fost trezită din somnu-i dulce s-a ridicat. Pacienta, cu o voce de duioșenie de mamă a spus: „Domnu’ doctor, lăsați să doarmă că e tare obosită, toată ziua a stat aici cu mine și nu s-a odihnit deloc.” N-ai decât să rămâi perplex la faze d-astea.
Prostia prostie, gluma glumă, da’ zi tu acum, se compară ceva cu dragostea de mamă? Și în cele mai mari chinuri, mama tot cu grija ei de mamă a vrut să facă tot ce era mai bun pentru copilul ei. Vezi, mă, părinții întotdeauna îți doresc binele. Să nu te-ndoiești nici o clipă de asta!

Toată lumea are… diplomă de medic

Treceam azi, mulţumit de roşiile pe care le cumpărasem, pe lângă nişte unii la vreo 40 şi ceva de ani care purtau o discuţie. Nu ştiu despre ce vorbeau, da’ am auzit-o p-asta din zbor: „Toată lumea are diabet.” Uououououou! Stai aşa, păi cum prietene? Uat slow-boss?
Şi mi-am adus aminte de tanti pe care am văzut-o azi la spital, ce căuta să facă pe House MD. A auzit ea nişte chestii şi s-a apucat să-şi facă investigaţii de capu’ ei (ca să vezi ce înseamnă să ai timp şi bani şi să n-ai ce face cu ele – săraca mama, ce-ar face ea de le-ar avea!). Mi-am zis: frate, toată lumea e doctor, ce căcat? Atunci eu pentru cine mai învăţ atâţia ani dacă toţi ştiu să se trateze singuri?
Da’ io perseverez, poate o avea cineva nevoie şi de mine şi de abilităţile mele cândva şi ar fi păcat să nu îi pot ajuta pe cei în suferinţă.
Sănătate, numai bine!

De ce protestează arabii

Frate, ce ţi-e şi cu arabii ăştia. S-au apucat toţi de proteste şi îşi strigă toţi nemulţumirile. Prin Tunisia, prin Egipt, prin Sudan, toţi băieţii vor ceva mai bun. Chestia asta din lumea arabă aminteşte de ce s-a întâmplat în Europa în ultima vreme de câteva ori: dezbinarea imperiului austro-ungar, detronarea ţarului în Rusia, instalarea comunismului şi dispariţia lui. E o chestie ciclică. De fiecare dată când prea mulţi ajung într-o stare nasoală şi câţiva stau bine-merci cocoţaţi undeva de unde se uită la muritorii de foame şi le scuipă seminţe în cap, se întâmplă câte o revoluţie de genu’ ăsta.
Arabii sunt băieţi deştepţi: le au cu matematica, cu ştiinţele, cu strategiile militare şi armele care la vremea lor au făcut prăpăd etc.
Sau cel puţin aşa era până să dea creştinismu’ în ei. Acel creştinism care duce războaie în numele lui Dumnezeu (Dumnezeu vrea pace, oameni buni. Nu are nevoie de vărsare de sânge).
Dar să revenim la actualitate.
Cu toţii vrem o viaţă mai bună, noi toţi cei care n-o ducem aşa bine. Şi ce facem pentru asta? Păi, ce să vezi: nimic! Hai poate o punem şi noi de o mişcare intelectuală, punem nişte oameni competenţi să-şi dea cu părerea despre cum ar fi mai bine şi cerem să se impună ideea cea mai benefică.
Aşa cum e la mine la facultate. Am o şefă de serie pe care o salut de fiecare dată când o văd. Nu mi-a răspuns niciodată! Nu merită s-o scuip când mai face aşa? Merită! Mă, dacă aş ştii că e ocupată până peste cap cu chestii administrative, gen: când încep anumite cursuri, laboratoare, când avem diverse examene – şi eventual să le programeze împreună cu studenţii – să ne împartă carnete de student, cupoane CFR şi alte trăsnăi sau eventual să ştie că există şi alte grupe în seria asta mai pe la sfârşit aşa, de exemplu grupa 77, de care nu a auzit în viaţa ei pentru că altfel nu-mi pot explica cum de toate, absolut toate informaţiile ajung ultima dată la noi şi nu, nu de la ea, doar din auzite. Ca să nu mai zic că la un moment dat a trebuit să facă un tabel cu opţionale şi trebuia să-l dea la fiecare grupă spre a fi completat şi ce crezi? La mine la grupă n-a ajuns. Mi-a picat întâmplător în mână pentru că m-a pus un coleg să i-l ţin un pic, dar nu i-am zis nimic tipei. Am vrut să văd până duce nesimţirea, că deja nu mai e ignoranţă simplă. Păi, mă, „curvă nenorocită” (am citat pe cineva) pune în pula mea mâna şi vezi-ţi de treabă că tu ai vrut să fii şefă, nu te-am pus eu. Şi salută-mă în pizda mă-tii, că la o adică ar trebui să-mi spui „Domnu’ Fane” că nu ne-am lovit geamantanele când am plecat în armată.
Vezi acum pentru ce protestează arabii? Pentru dreptate în pula mea. A mea şi a ta, a noastră a tuturor. Să fie dreptate, am zis!

Aici e buricul Pământului

Iote ce am fost io miezu’ împreună cu doi colegi de la facultate că cică să facem şi noi o aroganţă cum ar veni o gardă de noapte la spital.
Păi ietă ce ne-am dus noi p-acolo pe la 8, am dat repede o cafea pe gât (io nu beau cafea de fel, da’ am zis că dacă vreau să trec cu bine peste noapte având în vedere că în ultimele seri nu prea dormisem, fac un mic sacrificiu) şi dă-i şi salvează vieţi. Mai o babă, mai un moş, mai un rateu, mai un băiat de băiat cu stomacu’ găurit de la băutură, oameni pe moarte şi alte nebunii.
Printre toţi ăştia, o puştoaică la vreo 30 de ani (nu e o ironie, o să vezi de ce), însărcinată în 12 săptămâni pentru prima dată, tare speriată că are dureri abdominale, greţuri şi vărsături. Am examinat noi acolo şi nu-ştiu-ce şi până la urmă era totu’ bine, că nasoalele alea erau de la sarcină. Chestia e că pe mine m-a impresionat expresivitatea femeii. Era exact ca o adolescentă tare speriată că nu ştie ce se înâmplă cu ea. Şi era tare emoţionată şi se vedea asta şi pe chipul ei, în ochi şi se simţea din vocea ei dulce. Nu ştiu care e schema (sau poate ştiu, dar sună mai misterios aşa) cu femeile însărcinate că au aşa o alură de zeităţi, pe care oricum femeile o au, şi când le priveşti aşa îţi vine să cazi în genunchi şi să le îndeplineşti orice dorinţă.
Eu apreciez foarte mult femeile, cu atât mai mult pe cele care au copii şi cu atât mai mult pe mama care a crescut o mulţime la viaţa ei. De asemenea majoritatea bărbaţilor (cel puţin la mine în neam) le suflă iubitelor lor şi-n cur când e vorba să le aducă pe lume produsul unui moment de dragoste dintre ei şi în respectivele momente centrul Universului chiar se mută în buricul lor.
Apropos de chestia asta: primul lucru care mi-a venit în minte dimineaţă când m-am trezit a fost fata asta şi tot comportamentul ei din camera de gardă. Chiar e ceva magic, este?

Miroase a pute

Bă, bine zicea rumânu’ ăla de la Chirurgie când am fost io în anu’ I pentru prima dată în practică într-un spital: „Chirurgia e o meserie grea şi împuţită”. Ei bine, io o sa generalizez şi o să spun că Medicina e împuţită.
Păi să vezi ce s-a întâmplat. Eu personal n-am probleme cu mirosurile. Poţi să-mi pui un căcat pe masă şi mănânc fără probleme. Dar ietă ce eram noi studenţii într-o zi pe la spital şi încercam să ne facem de lucru p-acolo. La un moment dat s-a deschis uşa unui salon şi din încăpere a venit un damf aşa, înţepător. Am zis că hai, na, e dimineaţă, ferestrele nu pot sta deschise noaptea că e frig, da’ las’ că se aeriseşte. La un moment dat a venit îndrumătoarea că hai să mergem la pacienţi. Haidem, zic! Intră toată cireada de 1/3 doctori în salon şi io ultimu’. Am tras două guri de aer până să intru şi m-am aventurat. Am stat cât am stat, dup-aia mi s-au muiat picioarele şi am ieşit să-mi revin. Adevăru’ e că nici nu mâncasem calumea în dimineaţa aia şi aeru’ era închis şi sărac în oxigen, dar s-o zicem p-aia dreaptă: în salonu’ ăla mirosea a pizdă năclăită, a hârcă dă muci cu lapte carbogenizat de la sfârc şi scutece pline cu căcat. Cum spuneam: nu am probleme cu mirosurile, aşa că am revenit în salon şi totu’ a fost ok; între timp infirmierele şi-au făcut treaba şi au fost deschise şi câteva ferestre. Şi totuşi: e urât să fii într-un spital şi să existe astfel de momente. Şi mă gândesc şi ca pacient trebuie să fie nasol, dar, frate… deschide în pula mea fereastra aia!

De ce anatomie?

Je sais bien qu’on rencontre tous les jours des medecins qui soutiennent qu’on en sait toujours assez pour la pratique medicale quand on connait la situation et la conformation des organes: que la vie ne se mesure ni par le volume, ni par la densite, ni par les proprietes physiques des organes.
Mais ou siegent les maladies?
N’est pas dans les organes?
Et si vous ne connaissez pas les organes sains, comment connaitre-vous les organes malades?

Cruveilhier 1842