Un cal pentru un regat? O viață pentru un munte.

Cât ai fi dispus să plătești ca să obții ceea ce vrei? Ce ai fi dispus să sacrifici? La ce ai fi dispus să renunți? Nu știi? Îți spun eu. Fie că vrei fie că nu, vei plăti cu viața pentru că ea e cea mai de preț monedă de schimb pe care o avem. Acum, problema e că ai o singură viață, așa că gândește-te bine ce vrei să cumperi cu ea. Vrei averi? Atunci asta vei avea dacă atât crezi că valorează viața ta. Vrei faimă? Atunci o să o ai. Vrei distracție? Asta primești. Poți cumpăra orice, dar trebuie să alegi cu chibzuință căci ai doar o singură monedă, o singură fisă pentru acest aparat cu dorințe. Cum îți valorifici viața e alegerea ta. Dar gândește-te bine. Ce vrei să primești în schimbul ei? Nu poți supraestima niciodată viața. Cei mai mulți o subestimează, cer puțin pentru ea: bani mulți, bijuterii, case, mașini, faimă.
Eu am făcut alegerea mea. O alegere izvorâtă din adâncurile dragostei ce-o port în suflet. Cu viața mea nu am plătit bunuri materiale, lux sau celebritate. Astea sunt efemere. Singurul lucru care mi s-a părut demn și suficient de valoros pe care să merite să-l plătesc cu viața a fost un munte. Un munte de neclintit. Un monument al naturii, o forță impunătoare ce dăinuie peste veacuri, ce nu moare. Cel mai de preț lucru pe care l-aș fi putut cumpăra cu viața mea, a fost un munte și l-am cumpărat fără să mă îndoiesc vreun moment de alegerea mea.
Și dintr-un simț altruist incredibil, nu l-am păstrat pentru mine. Nu. Mi-am dat viața, cel mai de preț lucru pe care îl aveam, în schimbul unui munte pe care, poți să mă crezi nebun, dar nu l-am păstrat pentru mine.

Anunțuri

Să nu adormi

Nu-i nimeni ce-aștepti, doar păsări pe ram
Și trist, tot mai trist ți-e mintea confuză.

Nopțile astea în care dorm singur îmi dau numai coșmaruri. Aproape că mi-e frică să mă mai culc. Mă macină gândul că ajung seara acasă și trebuie să mă pun în pat să dorm. Dacă nu sunt obosit să mă ia somnul cum mă întind, mă agit, mă lovesc tot felul de gânduri din care cel mai urât e că dimineața o să mă trezesc tot singur și singur o să-mi petrec zilele însorite de primăvară, pline de parfum și de verdele viu și proaspăt. Timpul pe care-l petreceam cu ea acum e gol. Și nu e puțin. Nu nu. Acum în loc să am zile pline alături de ea, am zile goale, zile în care mă simt sec și sfâșiat. Mă simt de parcă toată afecțiunea pe care i-o ofeream ei s-a transformat într-o povară care acum stă latentă în inima mea și crește ca un mixom atrial care câteodată îmi blochează circulația și mă lasă mort și rece.

Vreau vise nu coșmaruri,
Zile cu ploaie și nopți de aur.

Când trupul încătușează sufletul

Sunt singur, nebun, de lume fugit și singur îmi duc întristarea –
Nichita Stănescu

Nu-mi găsesc cuvintele alea nenorocite. Am o anomie severă pentru toate obiectele, ideile, gândurile. E ca și cum mintea mi-e goală. Nu-mi găsesc inspirația, motivația, entuziasmul. Toate sunt în bucata aia mare de ventricul stâng hibernant, akinetic ce a rămas așa după nenorocitul ăsta de infarct. E primăvară. E anotimpul în care în fiecare an mă îndrăgostesc de câte vreo fată, dar mă îndrăgostesc așa de tare că nu-mi trece. Mă amețește ca parfumul copacilor înfloriți. Îmi saltă pulsul când mă gândesc la ea, mă iau toate transpirațiile, toate emoțiile. Ce să-i zic, cum să mă port cu ea? S-o invit la o cafea? Dacă mă refuză? Să-i fur un sărut? Dacă mă respinge? Dacă nu simte la fel pentru mine? De fiecare dată când am fost îndrăgostit am avut impulsul de a face tot felul de tâmpenii ca să atrag atenția. Anul ăsta n-am făcut excepție. Am încercat să mă abțin, am încercat să-mi șterg imaginea ei din minte așa cum am făcut și cu altele. Am încercat să trec mai departe. Am încercat să găsesc pe alta. Dar nu, ea e unică. E prea bună. Frumoasă, deșteaptă, iubitoare, entuziastă, drăgăstoasă, copilăroasă, plină de surprize. E… uau! Ce ți-ai mai putea dori de la viață cu o asemenea fată? Doamne, 23 de ani în momentele astea îmi par degeaba. Am aceleași emoții ca în liceu, ca în generală, atunci când mă gândesc la fata asta. Ar fi superb să mă pot plimba cu ea de mână pe stradă sub soarele primăverii, m-aș bucura enorm ca atunci când coboară din tramvai să îi iau mâna stângă și să i-o sărut, să mă-ntind cu ea pe iarbă, să stăm în foișor, să dorm cu ea în brațe… și patul să nu mai fie gol. Dar nu se-ntâmplă asta. Tot ce pot face e să mă uit după ea. Poate o văd de undeva din depărtare și mă bucur de secunda aia în care îi sorb din priviri culoarea vie a părului ce strălucește sub Soare. Aș trăi momente minunate alături de ea… Ce face dragostea din noi! Ce-nseamnă să fii îndrăgostit! Aprilie 2013, un an sfârșit de unde a-nceput.

Subtil.

… nespus.

Teodorei, mlădiță tânără cu rod preafrumos care,
râvnă din tinerețe având, cu mare evlavie iubește.

Te iubesc nespus. Nespus pentru că de fiecare dată când vreau să-ți spun că te iubesc, amuțesc înainte să reușesc să rostesc cuvintele. Amuțesc pentru că știu că dacă rostesc aceste cuvinte, le rostesc cu toată puterea sufletului, conștiinței mele, iar corpul meu firav nu face față unei asemenea puteri și cedează, iar vorbele în loc să curgă lin pe buzele unui bărbat în toată firea, curg tremurând pe buzele agitate ale unui băiat care a pus mâna pe o putere pe care nu a știut să o stăpânească: dragostea. Nespus pentru că atunci când te țin de mână, câteodată mă ascund de restul lumii. Nespus pentru că muntele nu știe cât ne iubim căci călcându-mi principiile te-am neglijat și nu te-am pus, semeață cum ești, pe un piedestal pe acoperișul Pământului așa cum mi-am dorit. Nespus pentru că nu ți-am zis tot timpul cât de frumoasă ești și nici că nu-mi dau seama dacă te faci mai frumoasă pe zi ce trece sau eu mă îndrăgostesc tot mai mult de tine cu fiecare zi. Nespus pentru că nu ți-am arătat respect și loialitate. Nespus pentru că nu te-am ținut mereu în brațe. Nespus pentru că n-am dansat cu tine în metrou pe fiecare melodie frumoasă care-mi cântă în cap atunci când sunt cu tine. Nespus pentru că strămoșii noștri n-au aflat de dragostea noastră. Nespus pentru că am stat ascuns într-o vizuină rece și insalubră. Nespus pentru că nu ți-am oferit flori și cercei. Nespus pentru că nu ți-am zis că acolo, departe, n-aș fi singur avându-te pe tine.
Da, aici era problema: „nespus”. Dar, mai presus de asta, să lovești cu brutalitate credința. Căci chiar dacă dragostea e nespusă, credința (încrederea) te face să o cunoști, să o știi chiar și nespusă. Dar, trădarea lovește puternic în credință și duce totul spre calea pierzaniei. Și drumul ăsta e și mai chinuitor când ți-l construiești de unul singur piatră cu piatră ignorând destinația evidentă până atunci când e prea târziu, până atunci când, aflându-te în culmea fericirii totul se năruie. Cerul se prăbușește din senin, totul se transformă în nimic și atunci afli pe calea mai grea că trebuia să faci fiecare clipă să conteze, trebuia să faci tot ceea ce îți stătea în putere ca să nu-ți seci izvorul fericirii așa cum te gândeai mereu că trebuie să faci, dar cum aproape niciodată nu catadicseai să aplici.
Și chiar dacă știu că dragostea e mai presus și decât credința și decât nădejdea, totodată știu că nu e suficientă și să-ți spun acum că te iubesc e în van. Și totuși…

Te iubesc!

Temnița luminii

Nu vorbesc urât din răutate.
Nu înjur pentru a face pe alții să se simtă prost.
Nu înjur pentru că am fost educat într-o mahala.
Poate înjur de frustrare.
Poate refulez.
Poate că aceste cuvinte, expresii ce sunt definite ca obscene, au și ele un rost.
Poate că înjur ca să mă delimitez de cei care pupă funduri grase de patroni.
Poate că scriu prostii pe facebook din același motiv pentru care sunt una din puținele persoane care scrie corect: ca să nu fiu ca ceilalți.
Da, vorbesc urât câteodată, e drept, dar numai pentru că viața e urâtă. În spatele acestui zid mă lupt zi de zi să fac viața frumoasă, iar atunci când se va întâmpla asta din nou nu voi mai înjura, la fel cum am mai făcut-o. Când voi ieși din această temniță, voi îngropa cuvintele astea și tot ce va fi în fața mea va primi rodul sufletului meu.
Da, eu am un suflet. Un suflet pe care trebuie să-l apăr de lumea asta rea. E atât de bine ascuns încât orice persoană ar încerca să-l vadă are nevoie de mult timp, putere și răbdare. Iar atunci când totuși cineva ajunge să-l simtă, dar face nesăbuința să nu-l înțeleagă ci să-i aducă suferință, sufletul acesta al meu se adâncește tot mai mult. Și de fiecare dată va fi tot mai greu de ajuns la el. Când eram copil sufletul meu era liber, însă tot mai mult s-a lovit de răutatea lumii și s-a ascuns. De fiecare dată tot mai adânc. Nu îi e bine unde e, pentru că acolo e singur. Dar e în siguranță. Și eu sunt aici să străjuiesc poarta către sanctuarul său. Iar eu, la această poartă pun cuvintele grele în față căci sunt mai dificil de mutat. În fața porții lupt ca lumea rea să nu-mi corupă sufletul, iar numai aceia care merită vor putea să ducă la capăt călătoria ce-i va duce la el, iar cei ce ajung și-l simt și-l înțeleg se vor bucura împreună cu el, iar atunci restul lumii nu va conta căci lumea lui va fi cu ei și dulce va fi acel moment al libertății.
Până atunci, permiteți-mi să înjur. Nu vă lăsați înșelați de aparențe, căci tot ce pare rău are ceva bun și tot ce e bun are ceva rău. Vagabondul ăsta care scrie aici nu e așa zdrențuit precum îi sunt hainele, căci zdrențele sunt doar o temniță și temnițele nu închid întotdeauna răutatea ci și sanctuare de bunătate. Ca sfinții din iad înainte de sacrificiul Mântuitorului.

Urmărește piesa următoare fără sunet. Imaginile expun mai bine punctul meu de vedere.

Cuvinte nevorbite

Vorbitul nu e o îndeletnicire a mea. Rar deschid gura să spun ceva, iar atunci când o fac, cuvintele par să iasă toate odată. În schimb mă pricep la scris. Fac asta de 18 ani, iar primul lucru pe care l-am scris a fost „TE|ROG|FRUMOS|SĂ|MĂ|IERȚI”. Și după asta am primit o îmbrățișare. Sufletul meu de copil de trei ani a simțit atunci ce e dragostea. Acum, după mult timp, nu s-a schimbat nimic. Sufletul și rațiunea mi-au rămas la fel, dar greșelile nu-mi mai sunt iertate, iar locul dragostei a fost luat de ură, de nepăsare.