Român de seamă/Outstanding romanian

Eram mic când s-a întâmplat asta și urmăream la televizor. Nu înțelegeam ce se întâmplă, nu înțelegeam cine e Corneliu Coposu de e așa important, așa iubit de oameni, de ce-l plânge toată lumea, inclusiv Majestatea Sa Regele. Ei bine, acum după mulți ani am înțeles. Cinste lui!

I was so young when this happened and I was watching it on TV. I didn’t understand what was going on, I didn’t understand who Corneliu Coposu is that he is so important, so loved by the people, why everybody is grieved by his death including The King. Well, now after all this time I understand. May his name be forever honored!

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=7uuy9FhTXWs%5D
Anunțuri

Să scoatem cultura din dubă!

Politizând cultura arătați lumii marile slăbiciuni ale națiunii. – Paraziții

Înainte de 1989 oamenii urau politica, acum sunt scârbiți de ea. În România politica a ajuns să fie sinonimă cu corupția și tinde să își trimită flagelii în fiecare suflet de om care se mai găsește pe aste meleaguri. La fel ca pe vremuri. Nu s-a schimbat nimic. Unicul scop pare să fie acela de a corupe suflete, minți, întreaga societate. De unde politica era despre buna funcționare a societății, a ajuns ceva detestat, grețos. Nu te poți numi politician, nu te poți asocia cu un politician pentru că devii corupt. Sau cel puțin asta e imaginea creată în mintea cetățenilor acestui stat.
Se minte într-o veselie și ce e cel mai grav, e că minciunile sunt crezute de mulți. Românii, care par să sufere de o oarecare formă de amnezie, uită de pe o zi pe alta că ăia care ieri aveau puterea mințeau și călcau legea în picioare la fel cum o facă ăia care o au azi, poate chiar mai rău și mai ostentativ.
Cetățenii acestei țări s-au obișnuit să aleagă răul cel mai mic. Nu are nici o logică ideea asta. Sau, logica după care se ghidează cei ce votează (votez pe unul care are șanse) e complet eronată. E ca și când ai avea pe o masă o caisă, un castron cu fecale și un cadavru de animal în proces de descompunere și tu alegi castronul cu fecale că toată lumea alege ori asta ori cadavrul. Eu nu, eu aleg întotdeauna fructul. Și asta ar trebui să facă toți. Pentru cei care nu aleg ce e mai bun ci ce e mai puțin rău, singura explicație pe care o găsesc comportamentului lor e că le place să mănânce căcat și putreziciuni.
Apropos de ce se întâmplă acum pe scena politică: asta se întâmplă de când am devenit eu conștient de politică pe vremea când abia intram la școală și mai devreme de atunci. Atât timp cât majoritatea alege să mănânce căcat că e răul cel mai mic, atunci în căcat vom sta până peste cap. Când cei mulți se vor hotărî că vor mai bine, atunci bine va fi.
Și așa să ne-ajute Dumnezeu!

ziua lu’ băsescu anunțată de yahoo

 

Ce e mai bine pentru noi

România trece printr-un proces intens de depersonlizare, distrugere, denaturare şi asta din cauza celor pe care i-am pus să ne conducă. Singurul ţel pe care îl au sunt propriile interese, iar în rest acţionează în bătaie de joc. Problema e că oamenii sunt uşor influenţabili şi spre bine, dar mai ales spre rău, iar etaloanele la care se raportează cetăţenii unei ţări sunt conducătorii. Ăla bea, se urcă la volan şi n-are nici o treabă. Eu de ce să nu fac aşa? Ăla fură de la toţi, eu de ce să nu fur de la unu’? Ăla ne minte, ne vinde şi ne trădează, eu de ce să nu fac la fel? Asta e problema democraţiei: nu-ţi garantează nimeni şi nimic că ăla pe care-l alegi e competent, cult, spiritual (pentru că e nevoie şi de spiritualitate în conducerea unor oameni şi prin siritualitate mă refer la artă, cultură) şi un lider (nu conducător) veritabil. Unii alegători sunt capabili să distingă între ce e bine pentru el şi pentru restul cetăţenilor, însă majoritatea nu-şi cunosc propriul interes şi cu atât mai puţin pe cel colectiv. E chiar mai dificil pentru români să-şi aleagă conducătorul întrucât au fost şi sunt subjugaţi de atât de multă vreme încât le-a fost tulburată raţiunea.
România are nevoie de competenţă. Românii au nevoie de exemple după care să-şi ghideze viaţa. Singurele persoane care pot duce ţara asta pe drumul cel bun sunt liderii înnăscuţi, crescuţi în virtutea progresului material cât şi spiritual.
Monarhia oferă astfel de garanţii de competenţă, cultură, abilităţi de lider, pentru că reprezentanţii ei sunt făcuţi pentru aşa ceva. Un rege nu ar avea interese ascunse, nu ar căuta să se îmbogăţească de pe urma fraudei, minciunii, furtului. Nu ar avea cum să facă aşa ceva pentru că oamenii de această natură sunt crescuţi în medii care nu creează monştrii de felul celor care ne conduc acum.
De asta ar fi bun un rege pentru România: ar oferi consecvenţă, identitate, un exemplu demn de urmat pentru toţi cetăţenii, ar aduce oamenilor ceva în care să creadă. Monarhia e o entitate capabilă să ofere stabilitate socială, să aducă unitate, solidaritate, e o instituţie al cărei singur scop ar fi aducerea prosperităţii oamenilor, fără altele ascunse.
E singurul mod în care ne-am putea ridica din mocirla în care ne aflăm, pentru că atât timp cât majoritatea votează „răul cel mai mic”, tot rău va alege.
Bunul să ne aibe în pază!

Terorism în van

Hai cu scutu’ antirachetă ce s-a aşternut peste ţara noastră! Basmele n-or să mai povestească despre covorul de nea ce se aşterne peste văi ci de radare şi baterii, poeziile nu vor mai anunţa căderea fulgilor de nea ci a rachetelor intercontinentale. Şi toate astea pentru că Osama a murit şi talibanii vor răzbunare. Alt lucru mai bun de făcut nu au decât să atenteze asupra României?
Cum ar fi acum să vină un terorist să pună bombe într-un tren aşa cum ar veni ca un atentat (de parcă n-ar fi de ajuns că oricum în istoria recentă au căzut vagoanele de pe şine mai ceva decât MIG-urile de pe cer, dar să zicem)? Eu, aşa ca idee despre terorism, înţeleg că are ca scop uciderea multor oameni, după cum este prezentat. Păi dacă vine unu’ d-ăsta şi face poc la un tren de-al nostru mor conductoru’, naşu şi doi ţigani care merg pe blat.
Păi când se întâlnesc ei doi sinucigaşi în serie în Rai sau unde se întâlnesc ei după îndeplinirea misiunii şi discută la o bere despre ce-au făcut ei, ce-o să zică?
„-Ia, zi, coaie, ce-ai atentat?
-Am deturnat un avion şi-am intrat cu el în Pentagon. Tu?
-Mişto. Eu m-am dus în România, mi-am legat un brâu cu dinamită pe mine, m-am urcat într-un tren şi-am aşteptat momentul oportun să mă detonez. Şi-am tot aşteptat şi trenu’ tot gol era. Abia se mişca trenul. Am mers 5 ore leşinat de căldură, m-a luat somnu’ şi cred că am apăsat din greşeală pe detonator că m-am trezit aici.”
Gluma e glumă, dar, Bunul să ne păzească de chestii d-astea şi, dacă nu cer prea mult: scapă-ne, Doamne, de teroriştii ăştia ai noştri că de restu’ ne-om ocupa noi.

Îţi doreşti libertatea?

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, chiar dacă am apucat doar o lună de comunism ştiu diverse poveşti care mai de care mai interesante. Şi nu, nu mă refer la clişeele alea cu cozile la mâncare, televiziunea de la bulgari sau frigul din apartamente. Şi de data asta nici nu voi povesti despre întâmplările terifiante din închisorile comuniste, respectiv cea de la Piteşti, întâmplări nemaiîntâlnite în altă parte în lume, însă despre care se aminteşte prea puţin.
Acum o să povestesc întâmplări la care au luat parte oamenii apropiaţi mie, întâmplări care spre deosebire de clişeele mai sus enumerate descriu ceea ce văd eu ca fiind esenţa acestui tip de guvernare care, din păcate încă mai persistă în iubita noastră ţară, România.

Ceauşescu era şi el bărbat
La un moment dat se făcea că într-o reşedinţă de-a lui N. Ceauşescu se făceau nişte lucrări chiar în timp ce acesta îşi făcea veacul pe-acolo împreună cu Elena. Din echipa care făcea respectivele lucrări făcea parte şi cel ce mi-a povestit păţania. Cum mergea el pe un hol, auzea zgomote dintr-o cameră: cei doi se certau. Nevrând să fie surprins şi bănuit că spionează, omu’ a grăbit pasul. Când să plece, a ieşit el şi a închis uşa în urma lui în timp ce femeia tot pălăvrăgea. Omu’ nostru, căcat pe el de frică a încremenit. A crezut ca până aici i-a fost, că urmează să înfunde puşcăria şi să sufere grav. Nicolae, în halat şi papuci, s-a uitat la el şi i-a zis, ca de la bărbat la bărbat: „Ce ţi-e şi cu femeile astea!” Omu’ meu nu ştia ce să mai zică. N. şi-a văzut de drum şi ăsta încremenit şi-a revenit şi el şi şi-a văzut de treabă. Asta arată că bărbaţii, oricât de puternici ar fi tot nu pot face faţă femeilor. E vorba de lanţul trofic: rozătoarele mănâncă ghinde, mistreţul mănâncă rozătoarele, bărbatul mănâncă mistreţul, femeia mănâncă bărbatul.

Într-o bibliotecă cauţi cunoaştere
Pe vremea când oamenii începuseră să trimită diferite lucruri în spaţiul cosmic şi partizanii luptau în munţi pentru „apărarea neamului românesc de urgia comunistă„, tata era la facultate. Cum începuse isteria cu eliminarea individului şi a intimităţii acestuia pentru a elimina riscul de complot îmoptriva statului, se luau măsuri care mai de care mai distructive. Cum la bibliotecă în sălile de lectură erau ziduri separatoare între mese, aşa cum e normal pentru ca studenţii să nu se deranjeze unii pe alţii, s-a considerat că aceste separări oferă un spaţiu care nu poate fi monitorizat şi s-a decis ca studenţii, cu mâinile lor să le spargă. Şi aşa au făcut. O metodă eficientă de a îngropa un om e să-l pui să-şi sape singur groapa. Aşa s-a întâmplat. Şi-au săpat groapa terorii.

Statul comunist nu tolerează autonomia individului
Atunci când era mama la liceu se întâmpla un lucru destul de util în şcoli, lucru care se mai practică şi acum, dar doar de către adevăraţii profesori. Elevii erau invitaţi la pregătiri în afara programului pentru a-şi umple golurile de care profesorii nu se puteau ocupa la orele de curs. La pregătirile astea se făcea şi prezenţă. Şi se ducea mama la pregătiri la română si matematică. La un moment dat s-a ordonat ca copiii ai căror părinţi lucrează în particular să nu mai fie primiţi la meditaţii pentru că nu respectă ideologia conform căreia toţi trebuie să lucreze pentru stat (acum e la fel: se caută ca particularii să fie distruşi, numai că se vrea ca toţi să fie sclavi ai companiilor nu ai statului – cum ar veni nişte state mai mici în alte state). Aia de română fiind o scorpie a făcut cum a primit. Cu surle şi trâmbiţe. Profesorul de matematică, fiind om întreg la cap aşa cum îi stă bine unui profesor, a vorbit cu părinţii şi a zis: „Domnule, la pregătire vine cine vrea. Să vină copiii să înveţe.”

„Unde e Dumnezeul tău, acum, să te salveze?”
Tot tata, tot la facultate. Începuse cenzura. Multe, multe cărţi interzise, iar cele cu tematică religioasă mai ales. Se făceau campanii de instruire împotriva misticismului. Astea erau făcute, bineînţeles de oameni proşti, inculţi, dintre rude, aşa cum erau toţi comuniştii. Pe sistemul: “Care eşti, bă, prost, cică i s-ar fi spus prostului, vino încoace să te pun mai mare peste ăilalţi, să le arătăm noi… le muma în..” La fel ca şi acum. A fost prinsă o fată că citea o carte care zice-se avea temă religioasă şi era interzisă. A fost dată drept exemplu în faţa unei săli arhipline de către prostul-şef. Prost-şef care, bineînţeles, în timp ce expunea faptele făcea o oroare de greşeli gramaticale. Sala a izbucnit în râs la greşelile acestuia. Ca să nu se prindă prostul că se râdea de el şi să pornească dintr-un complex de inferioritate urgia împotriva oamenilor inteligenţi printre care se afla, unul din profesori a dres treaba într-un mod diplomat făcând să pară că sala râde de studenta respectivă, care de altfel a fost exmatriculată, astfel apărându-i pe studenţi. A-ţi dori să cunoşti e o infracţiune. La fel ca şi acum. Cauţi adevărul? Cauţi dreptatea? Ia cu puşcărie de-aici!

Dacă tu îmi spui ce ştii şi eu îţi spun ce ştiu, împreună vom progresa. Despărţiţi nu facem nimic.
Pare-se că N. Ceauşescu avea totuşi încredere în oamenii inteligenţi. Doar că, ăia mai slabi de îngeri, căutând să-l pupe în cur pe sistemul pupinbăsismului de astăzi, dădeau rateuri. Se plănuia construcţia unei centrale pentru energie nucleară. Se căuta o locaţie pentru aceasta şi mai-marele-ţării a făcut o sugestie îmbrăţişată imediat de pupinbăsişti. Fără investigare, fără întrebări. Un singur om a avut curajul să spună adevărul: din punct de vedere seismologic locaţia nu era sigură. N. a avut încredere şi l-a ascultat. Nu i-a tăiat capul, a făcut cum i s-a spus. Respectivul seismolog a fost invitat pentru a face studii şi în alte ţări, a fost invitat la conferinţe internaţionale, a fost invitat la schimburi de experienţă peste graniţe terestre şi peste oceane. Bineînţeles că nu a fost lăsat să plece. Mare păcat. Dacă cineva poate aduce progrese, atunci acest om nu trebuie ţinut ascuns, trebuie ca el să propovăduiască ceea ce cunoaşte pentru ca ceilalţi să înveţe de la el şi el să înveţe de la alţii.

Încă trăim sub comunism, dar mulţi dintre noi nu recunosc asta. Aceiaşi proşti promovaţi, aceleaşi non-valori care ne conduc, aceleaşi pile, acelaşi nepotism, aceeaşi prigoană asupra celor care vor să facă ceva. Până la inocularea virusului bolşevic în România, existau oameni liberi. Oameni liberi care la apariţia acestei boli au luat arma în mână şi au luptat. Au luptat pentru libertatea care le fusese luată. Aproape toţi aceşti oameni sunt morţi. Noi, cei de acum, n-am gustat niciodată libertatea adevărată şi de aceea iluzia liberalizării circulaţiei, iluzia că ai putea avea succes de unul singur, cinstit fiind, iluzia că dacă meriţi un loc în societate îl vei şi avea sunt ceea ce le oferă oamenilor iluzia libertăţii. Dar, când te-ai născut într-o închisoare, e greu să înţelegi ce e libertatea. Puţini sunt cei care acum ar vrea să devină partizani pentru a-şi câştiga libertatea. Şi noi, cei care ne dorim libertatea: pentru cine să luptăm, pentru cine să o obţinem dacă toţi sunt resemnaţi cu ceea ce (n-)au?

Osama bin Laden sanchi, e mort!

Cât de idiot să fii să te bucuri de moartea unui om? Înţeleg că a omorât mulţi oameni, a ordonat moartea altor oameni mulţi, a terorizat o lume întreagă etc. Dar, aşa, ca om care te consideri civilizat, de ce te-ai bucura pentru că a murit un om? În cel mai rău caz înţeleg să fii atât de supărat încât să-i doreşti vreunuia moartea, dar să te bucuri pentru asta? Ce minte bolnavă trebuie să ai? Pentru societatea de astăzi şi în special pentru americanii care se bucurau de zor când au aflat că a murit cel mai căutat om de pe Terra filmul Idiocracy e mai mult decât revelator.
Mulţi oameni, şi aici mă refer la soldaţi, sunt nevoiţi să ucidă, dar asta nu înseamnă că sunt bucuroşi când omoară pe câte unul. Cei care se bucură sunt psihopaţii deveniţi criminali în serie, indivizi cu tulburări psihice.
Americanii îi diagnostichează pe copiii năzdrăvani cu ADHD, îi pastilează şi astfel cresc nişte roboţi, drogaţi, etc. Tot ei au prieteni imaginari: asta se numeşte schizofrenie în literatura de specialitate. Şi tot ei se bucură când mai moare câte unul.
Înţeleg să te bucuri, poate că ai scăpat de o ameninţare, dar nu de un om. E urât. E inuman.
Lăsând astea la o parte, nu cred că au prins ăştia pe nici un Osama bin Laden. De ce i-ar arunca cadavrul în mare? E aiurea. Nu le am eu cu teoriile conspiraţiei, dar totuşi. E ca şi cum ai vinde blana ursului din pădure.
Penibil, zic.