Subtil.

Hands-free smart-car

Multe întrebări existențiale și-au găsit răspunsul în vremurile ce-au venit, însă și mai multe au rămas nerezolvate. Ar putea oare să-mi spună cineva, poate cei de la CERN care au descoperit bosonul lui Higgs, de ce tu ca șofer deținător al unui automobil de lux, al unui telefon de lux, probabil deținător al unui munte de bani, ești atât de amărât încât nu găsești pe unu’ să-i dai una de 50 să-ți explice cum să faci să-ți pui telefonul pe hands-free când ești la volan, funcție pe care au avut-o toate rablele de telefoane amărâte pe care le-am avut eu de-a lungul timpului și pe care sunt sigur că o au și telefoanele alea mai deștepte decât tine pe care le deții cu mândrie? Tu, șofer crescut în școala de conducători auto din România ce deții muntele de bani, nu găsești pe vreunul să-ți explice cum să-ți conectezi telefonul deștept la mașina deșteaptă care te-a costat mulți bani astfel încât să-l auzi în toată mașina și nu să-l ții în mână când gonești pe strada pe care crezi că au construit-o părinții tăi pentru tine și numai pentru tine, pe care stradă de fapt mai circulă și alți participanți la trafic, șoferi și pietoni deopotrivă, pe care, dacă stai să-i spui moartea căprioarei lu’ fata aia de ai întâlnit-o de două zile, i-ai putea accidenta în vreun fel? Și dacă nu-ți pasă de ceilalți, să-ți pese măcar de tine că nu se știe cum îți apare tirul în față și praful și pulberea se vor alege de tine.

Pune, tu, telefonul pe hands-free și vorbește cât îți dorește inima ca să fim și noi bine și tu. Atât!

Temnița luminii

Nu vorbesc urât din răutate.
Nu înjur pentru a face pe alții să se simtă prost.
Nu înjur pentru că am fost educat într-o mahala.
Poate înjur de frustrare.
Poate refulez.
Poate că aceste cuvinte, expresii ce sunt definite ca obscene, au și ele un rost.
Poate că înjur ca să mă delimitez de cei care pupă funduri grase de patroni.
Poate că scriu prostii pe facebook din același motiv pentru care sunt una din puținele persoane care scrie corect: ca să nu fiu ca ceilalți.
Da, vorbesc urât câteodată, e drept, dar numai pentru că viața e urâtă. În spatele acestui zid mă lupt zi de zi să fac viața frumoasă, iar atunci când se va întâmpla asta din nou nu voi mai înjura, la fel cum am mai făcut-o. Când voi ieși din această temniță, voi îngropa cuvintele astea și tot ce va fi în fața mea va primi rodul sufletului meu.
Da, eu am un suflet. Un suflet pe care trebuie să-l apăr de lumea asta rea. E atât de bine ascuns încât orice persoană ar încerca să-l vadă are nevoie de mult timp, putere și răbdare. Iar atunci când totuși cineva ajunge să-l simtă, dar face nesăbuința să nu-l înțeleagă ci să-i aducă suferință, sufletul acesta al meu se adâncește tot mai mult. Și de fiecare dată va fi tot mai greu de ajuns la el. Când eram copil sufletul meu era liber, însă tot mai mult s-a lovit de răutatea lumii și s-a ascuns. De fiecare dată tot mai adânc. Nu îi e bine unde e, pentru că acolo e singur. Dar e în siguranță. Și eu sunt aici să străjuiesc poarta către sanctuarul său. Iar eu, la această poartă pun cuvintele grele în față căci sunt mai dificil de mutat. În fața porții lupt ca lumea rea să nu-mi corupă sufletul, iar numai aceia care merită vor putea să ducă la capăt călătoria ce-i va duce la el, iar cei ce ajung și-l simt și-l înțeleg se vor bucura împreună cu el, iar atunci restul lumii nu va conta căci lumea lui va fi cu ei și dulce va fi acel moment al libertății.
Până atunci, permiteți-mi să înjur. Nu vă lăsați înșelați de aparențe, căci tot ce pare rău are ceva bun și tot ce e bun are ceva rău. Vagabondul ăsta care scrie aici nu e așa zdrențuit precum îi sunt hainele, căci zdrențele sunt doar o temniță și temnițele nu închid întotdeauna răutatea ci și sanctuare de bunătate. Ca sfinții din iad înainte de sacrificiul Mântuitorului.

Urmărește piesa următoare fără sunet. Imaginile expun mai bine punctul meu de vedere.

Meravigliosa

Femeile sunt creaturi splendide care ne fac pe noi bărbaţii să ne simţim importanţi, să simţim că contăm în lumea asta care ne copleşeşte cu milioane de probleme, să simţim că depăşim toate obstacolele pentru ceva, nu doar pentru simplul fapt că suntem bărbaţi şi aşa trebuie, ci pentru că contează!
În toată minunăţia lor, femeile sunt răsplata pe care o primim la sfârşitul unei zile de muncă, sunt cele care ne dau speranţă, inspiraţie şi putere. Sunt cele de care avem grijă şi care au grijă să ne facă să ne simţim bărbaţi.
Femeile sunt diamantele care strălucesc în noroiul în care noi, bărbaţii ne luptăm să răzbim pentru că ele sunt crezul, icoana şi Soarele nostru.
Femeile sunt cele mai iubitoare fiinţe şi dragostea lor aduce cea mai mare fericire unui bărbat. Sunt cele care ne împlinesc şi ne completează, care ne alungă defectele şi ne scot în lumină calităţile., cele care ne aduc fericire.
Femeile sunt pur şi simplu divine. Merită iubite, adulate, admirate şi ţinute aproape pentru că ele dau sens vieţii.
La donna è semplicemente…

Când cânt

Dintre toate artele, cea care ne hrăneşte sufletele cel mai des e cu siguranţă muzica. E peste tot: în căşti, în magazine, în bodegi, între blocuri, în casele noastre şi aşa mai departe.
Dar când cântă omul? Păi când mergea ea baba Dochia cu oile la păscut spre munte cânta, ca să nu-i fie urât. Apoi când îşi scotea rând pe rând cojoacele cânta că mai scăpa de câte o povară. Şi-apoi a ajuns de s-a schimbat vremea şi baba Dochia a îngheţat şi s-a transformat în stană de piatră cu tot cu turmă a tot cântat până n-a mai avut glas. Şi totuşi ea cântă şi acum prin glasul munţilor, dar asta e altă poveste.

Da’ grecii, când mureau de îl aşteptau ei pe Charon să-i treacă în lumea celor morţi, cântau şi ei. Şi tot cântau trecând de partea cealaltă.
Şi haiducii care cântau în ropotul cailor şi românii care cântau când credeau că si-au câştigat libertatea şi-apoi când şi-au dat seama că de fapt au fost minţiţi.
Şi totuşi: când cântăm şi de ce? Cântăm mereu, ne cântăm dacă nu fiecare gând atunci fiecare emoţie.