M-am hotărât să devin prost – Martin Page

Motto: „Îi invidia pentru tot ceea ce nu știau.”
– Oscar Wilde (Crima Lordului Arthur Savile)

Asta e ceea ce vreau, vreau alte chinuri, un rău real, manifestări fizice ale unui comportament precis. Cauza răului meu va fi alcoolul; nu adevărul, alcoolul. Prefer o boală care încape într-o sticlă, mai degrabă decât o boală imaterială și atotputernică căreia nu pot să-i dau un nume. Îmi voi cunoaște cauza durerilor. Alcoolul îmi va ocupa toate gândurile, îmi va umple toate clipele ca pe niște păhărele…

Cei care cred că inteligența are vreo noblețe, cu siguranță că n-au destulă pentru a-și da seama că nu e decât un blestem. Anturajul meu, colegii mei de clasă, profesorii mei, toată lumea m-a considerat întotdeauna inteligent. N-am priceput niciodată prea bine de ce și cum ajungeau la acest verdict despre persoana mea. Am suferit de multe ori din cauza acestui rassism pozitiv, al celor care confundă aparența inteligenței cu inteligența și te condamnă, dintr-un prejudiciu fals favorabil, să reprezinți o figură cu autoritate. Așa cum opinia publică se extaziază în privința tânărului sau tinerei de o mare frumusețe, pentru a-i umili tacit pe ceilalți mai puțin înzestrați de natură, eu eram creatura inteligentă și cultivată.

Prostia oamenilor nu se trage din lipsa lor de inteligență, ci din lipsa lor de curaj.

Deseori, mersul la medic te silește să renunți la orice suveranitate asupra ta: nu îți mai aparții cu adevărat, îți dăruiești trupul și disfuncțiile lui vrăjitoarelor științei bolilor. Similitudinea între mărunțișurile care îmbracă orice cabinet de prezicătoare sau de vraci este uimitoare. Un spirit critic și glumeț ar putea să reproșeze acestor două puneri în scenă faptul că în simplul miros de produse medicale și în mirosul de tămâine se regăsește aceeași intenție, aceeași influență asupra psihologiei clientului. Dar cabinetul lui Edgar scăpa puțin de toate astea, căci pe pereți erau afișate desene de copii, iar pe jos și pe birou erau împrăștiate mâzgăleli, jucării și plastilină.

Înainte de epoca succesului, vocea lui nu era atât de eficace în viața de toate zilele, când trebuia să-i ceară ceva unui vâznzător, când avea de a face cu funcționari de pe la administrații, ori pur și simplu într-o conversație: se întâmpla să nu fie auzit, deși avea un glas limpede. Dar acum, fără ca el să fi constatat o schimbare de timbru, Antoine era de-ndată auzit, ascultat și servit.

Nu are corpul pentru așa ceva. Dar mai sunt și alte sporturi. Ar fi mai bine să-și concentreze forțele asupra dragostei, numai sentimentele pot să facă acceptabil un fizic ca al ei. Dragostea e oarbă. Știi proverbul: e o fată făcută pentru prietenie, nu pentru pat.

Îți bați joc de mine? nu am timp de pierdut cu tipi care vor să fie iubiți pentru personalitatea lor. Dacă ai fi frumos, ai găsi fără mare greutate fete care să te iubească pentru umorul și drăgălășenia ta. Dar așa… Tinere, nu suntem aici ca să facem morală, ca să spunem e bine sau e rău, numai că așa funcționează lumea, fie că-ți place sau nu, așa că atrage-ți toate șansele de partea ta. Machiavelli a spus despre politică lucruri care pot părea cinice, dar nu sunt mai puțin adevărate. Noi suntem Machiavelli ai dragostei. Nu spun că oamenii iubesc pentru bani, pentru culoarea părului, circumferința pieptului, dar statisticile ne arată că toate astea au o importanță hotărâtoare. Meseria, musculatura, înălțimea, vârsta, banii, greutatea, mașina, hainele, culoarea ochilor, naționalitatea, marca de corn flakes pe care o mănânci dimineața… Nici nu-ți închipui câți factori au o influență. Știai că blondele au cu douăzeci și patru la sută mai multe raporturi sexuale decât brunele? Există adevăruri în dragoste și în sex, și știi ceva? Aceste adevăruri nu interesează pe nimeni, fiindcă toată lumea e convinsă că mica sa poveste este ceva deosebit. Am tone de statistici care-mi spun contrariul.

Nimic nu este calculat, toată lumea e sinceră în dragoste. Soțul meu este cu adevărat îndrăgostit de ștoarfa aia. Nu și-a spus: „Ei, nevastă-mea are patruzeci de ani, sânii încep să i se lase, pielea nu o mai are la fel de frumoasă, ăncepe să se îngrașe, așa că o voi înlocui.” Ăsta e adevărul, după părerea mea, dar el nu și-a spus asta. Numai că toate s-au întâmplat în aceste condițiii. Numai după aceea poți să raționalizezi și să analizezi în amănunt un comportament. Eu, te-aș fi adorat, poate că ai fi fost cel mai bun prieten al meu, dar nu m-aș fi îndrăgostit de tine, sincer. Când aud oameni spunând că nu știu de ce s-au îndrăgostit de o anumită persoană, îmi vine să zâmbesc. Poate că nu vor să știe, dar, pe lângă motivele legate de întâlnirea a două personalități, există motive psihologice, sociale, genetice… Dragostea și seducția sunt lucrurile cele mai inconștiente și totodată cele mai raționale din câte există. A spune că nu există motive, asta-ți permite să nu mărturisești că nu sunt foarte glorioase, căci cine are interes să cunoască adevărul? Când l-am întrebat pe soțul meu de ce mă părăsește pentru fata aia, tânără, fină, blondă, sexy, cu sânii superbi, plină de viață, mi-a spus: „Nu știu, draga mea, nu știm de ce ne îndrăgostim, se întâmplă, atâta tot.” Și știi ce-i mai rău în toate astea? Că era sincer, fiul de cățea credea sincer în tâmpeniile astea. Nemernicul era sincer. Știi ce a spus Mme de Stael? „În domeniul sentimentelor, nu este nevoie să minți ca să spui minciuni.” Așa că, da, exagerez… dar am dreptate să exagerez, fiindcă… sunt bătrână, fac parte din plebe, acum.

Știi ce spunea Nietzsche? „Inteligența e un cal sălbatic, trebuie să înveți să-i ții frâiele, să-l hrănești cu ovăz bun, să-l țesali și, uneori, să folosești cravașa.”

Cum aveai aerul că ești o persoană interesantă, șezând acolo pe banca aia, mi-am zis că poate vrei să fii unul din prietenii mei. Pari a fi de calitate. De calitate superioară.

Anunțuri

Eléments de philosophie – Alain

„Au souvenir dún rêve, l’un dit message des dieux, et l’autre dit perception incomplète d’après les mouvenents du corps humain.”
„L’homme réel est né d’une femme; vérité simple, mais de grande conséquence, et qui n’est jamais assez attentivement considérée.”
„les sciences formes une série de six fondamentales, Mathématique, Astronomie, Physique, Chimie, Biologie, Sociologie. Une science dépend de celle qui la précède, biologie de chimie, physique d’astronomie, en ce sens que les découvertes de la précédente formissent les hypothèses de la souvante.”
„Le sentiment devient pensée, sans rien perdre.”
„Les passions de l’homme, colère, envie, haine, imitent encore bien miuex la pensée et le raisonnement, quoiqu’il soit fou de s’ylaisser prendre, car il n’y a là-dedans ni jugement, ni connaissance, ni preuve, mais seulement des gestes et du bruit.”
„l’enfance, qui n’a pas foi en soi, mais au contraire terreur de soi”
„l’enfance, qui ne peut jurer ni prometre”
„nous sommes mus par Dieu, comme disaient qutrefois les docteurs. Mais attention! Ce Dieu est dans la nature, et reste pour lui-même un profond mystère.”
„Le cerveau pensant est ansi modelé d’après l’^ame pensante et à son image.”
„Plus les instincts sont forts, plus on est loin de la folie; plus la raison les modifie, plus on en est près.”
„Un homme isolé, n’est même plus un homme; j’ai vu dans ou trois ans ressemblait plus à un animal qu’à un homme.”
„On n’a plus peur; on n’a plus que des transes.”
„Qu’ainsi le problème moral est entre l’homme et lui-même, entre sa volonté et sa nature; que la vertu consiste seulement à vaincre les passions, et le vice à céder aux passions.”
„l`intolérance est premièrement une fureur contre soi.”
„Et qu’est-ce enfin qu’une pensée sous penseur?”
„Comprenez bien, c’est de première importance, qu’il suffit de se croire esclave pour l’être en effet. Rien n’éclaire mieux le libre arbitre.”
„Chacun sait qu’une certaine espèce de fous font ce qu’on leur suggère, et qui’ils veulent aussi ce qu’ils font, ce qui fait qu’ils croient faire ce qu’ils veulent. Prouvez que nous ne sommes pas tous ainsi.”
„Qu’on puisse fier aux choses et ne craindre aucun miracle, cela fait aimer la solitude.”
„Le fous ne doute jamais, ni dans son action ni das sa pensée.”
„Le douteur a une allure ferme et décidée qui trompera toujours.”
„il n’est pas difficile d’être triste; c’est la pente; mais il est difficile et beaux d’être heureux.”

despre Omul Frumos

„Într-o zi m-am urcat pe trotinetă, mi-am făcut un sandviş şi am luat o hotărâre fundamentală: să plec în lume! […] Şi, mergând vreo şase paşi cu trotineta, m-am întâlnit cu tata. […] eu, pe trotinetă[, hotărât să mă duc în lume, mă întâlnesc cu tata, care venea pe drumul prăfuit de la spital cu servieta lui.
Unde te duci?, mă întreabă tata.
Şi eu, foarte serios, i-am zis:
Mă duc în lume.
Şi îmi zice:
Du-te tu înainte, că vin şi eu.

„Mi-a zis cineva, un sfânt deghizat în pensionar, domnul Nae Purcărea: „Domnul Dan, ne-a chemat coloneul Crăciun, bestia aia de la Aiud, să ne dea drumul, şi a adunat pe toţi puşcăriaşii şi-a zis:
Ce-aţi învăţat, bă, după 25 de ani de puşcărie?
Şi unul a răspuns:
Domnule colonel, eu am învăţat să iau bucata de pită a mică!… Deci, după atâţia ani de foame cumplită, […] a învăţat frăţia cu celălalt, căci pita mică, pentru el înseamnă ca şi celălalt să aibă (n.r.: după ideea asta m-am ghidat eu până acum în viaţă după cum am mai povestit tot aici pe blog).”

„Cum îmi zicea mie Părintele Atanasie, Dumnezeu să-l odihnească: „Dan Puric, avantajul meu este puşcăria!”

„Am intrat într-o zi în biserică. Era o biserică micuţă, improvizată, pentru că se lucra la biserica mare. Eram cu soţia şi, din cauza mirosului abundent de lumânări, tămâie, soţia a leşinat. M-am speriat, am luat-o în braţe şi-am ieşit cu ea afară, pe iarbă. Nu ştiam cum să o trezesc, mă speriasem, era, poate, o cădere de calciu, ştiu eu ce. S-a trezit şi mi-a spus: dă-mi ceva să mănânc. Unde să fug eu duminica, când totul era închis? Am intrat în biserică, era în timpul Liturghiei, şi, în biserică, am găsit pâinile cu lumânări, dar şi-un pluton de babe care le păzea, şi am rugat din suflet să-mi dea şi mie o bucăţică de pâine, că cineva se simte rău.
Nu-ţi dau, că nu e sfinţită, mi-a răspuns baba, cu autoritate, de parcă era parlamentar.
– Dar, vă rog din suflet, eram disperat, doar o bucăţică
Nu, că nu e sfinţită.
Tot aşa mi-au răspuns toate cele 10 babe:
Nu-ţi dau, că nu e sfinţită.
Până s-a trezit unul şi-a zis:
Dă, fă, pâine, că-ţi trag una de te sfinţesc pe loc!
Acesta era creştinul adevărat.”

„Bă, fii atent aici! Asta-i cheia!” „Şi ce?”, întrebam. „Păi, nu ce! Fii atent aici!… Ăsta este ambreiajul, mă! Ambreiajul este tata. Acceleraţia este copilul, că ăsta e tâmpit. Până nu intră cu capul în stâlp, nu se lasă. Dar frâna e mama”. Fii atent aici ce zice: „Frâna e mama”, adică ea te apără. A fost genial tipul. Şi eu, disperat zic: „Acum ce facem?” „Cum ce facem?… Treci în locul meu” mi-a zis el. „Cum să trec, nene, în locul matale, eu în viaţa mea n-am condus, lasă-mă măcar să mângâi volanul”. „Bă!, a strigat ăla la mine. Nu te-ai săturat să stai pe locul mortului, să te conducă toţi tâmpiţii?”„[…]
– Ce faci mă, mă bagi în Dâmboviţa? Nu vezi bă că vine un tir către mine? Bă, eşti nebun? Uită-te, bă, în ochii mei: ai 3 viteze!
– Unde să mă uit, domne? […]
– Mă, vezi, uite acolo este o fostă elevă de-a mea.
Mie mi-a îngheţat ceafa şi zic:
– Cum, nene, e o elevă de-a matale? Dar ce-a făcut de-a ajuns acolo?
– A ajuns acolo, mi-a răspuns el impasibil, pentru că, la fel ca şi tine, n-a respectat crucea Sfântului Andrei.
Zic:
– Cum aşa?
– Da, mă, dar stai liniştit, că nu e singură, e cu bărbat’su.

Parcă asta mă interesa pe mine!
– Cum n-a respectat?, zic. […]
– Mă, când vezi crucea Sfântului Andrei, te opreşti, mă, că e cruce! Mă, tu mergi aşa, ca animalul, pe drum, mergi tot timpul, dar când vezi o biserică, fă-ţi, mă, o cruce; ce, trăieşti doar aşa bezmetic? […]
– Când vezi o biserică, te opreşti, mă, pentru că tot acolo ne întâlnim, mai devreme sau mai târziu. Deci: vezi crucea Sfântului Andrei, te opreşti. Te uiţi în stânga, în dreapta, nu crezi în papagalul ăla, care-ţi face semn, că România e plină de proşti.

„Imediat după Crăciunul însângerat, un tânăr a alergat în munţi, la o mănăstire, să-i spună unui monah cu părul nins de credinţa lui curată că: „ţara-i liberă, comunismul a căzut!”. Bătrânul monah nu s-a bucurat. A ridicat încet capul din pământ, l-a privit în ochi şi i-a spus: „Abia acum începe iadul. S-a tăiat capul viperei, iar veninul se împrăştie acum în tot corpul!”

„A fost acum, recent, întâmplarea cu primarul mort, care a ajuns să fie ales. Niciodată în istoria electoratului mondial nu s-a întâmplat aşa ceva. Au votat primarul mort. Şi-l întreba cineva pe un localnic:
– De ce l-ai votat, domne, dacă e mort?
– Păi, dacă era bun!
Asta înseamnă că pentru poporul român calitatea n-are moarte. Concluzie:
„mai bine un mort bun, decât o jigodie vie”.

„primul animal pe care l-a dresat omul a fost omul”

„Pe aşa ceva se reface ţara. Să alegi să nu mai fii ales. Aleg eu […] ce să se facă cu ţara asta. Nu mă alegeţi voi pe mine.”

„Cinismul, criminalitatea care se execută asupra acestui popor sunt unele incalificabile. Unde te duci? Te duci la credinţă, că ea te-a scos din puşcărie. Unde te duci? Te duci la memorie, că ea dă dăinuirea neamului.”

„Se spune că Frumosul s-a născut într-o peşteră, atunci când, la lumina focului, doi îndrăgostiţi se priveau, în tăcere, căci trebuia să se despartă. Şi-atunci el, de disperare, ca să n-o piardă, a pus mâna pe o bucată de cărbune şi a desenat conturul umbrei ei, pe care flacăra o proiecta pe zid.
Şi de atunci, Frumosul a rămas, pesemne, ca un strigăt mut de îndrăgostit în peştera vieţii.
Dar, se mai spune că Frumosul a apărut şi atunci, în vremuri îndepărtate, când omul a ieşit pentru o clipă din „impreiul necesităţii”, a zgâriat cu unghia lutul proaspăt din care îşi făcuse o ulcică. A zgâriat vrând să imite o floare, poate o rază de soare.”

„Dumnezeu care a făcut lumea este imaginat în chipul unui ţăran român, bătrân şi obosit de muncă. Nimic titanic, nimic supra-omenesc, ci, din contră, firesc, adică apropiat firii. Dumnezeu ca model, nu idol, cu putinţa de a fi recunoscut şi urmat. Oare ce poate fi mai aproape de ţăranul român decât ţăranul însuşi? Şi ce-i poate fi mai caracteristic decât munca, trudă care îi sfinţeşte viaţa şi-i dă sens? Nimic, în această imagine, în care se oglindeşte, din etichetele ce se învârtesc în jurul acestui neam astăzi. Truda, şi somnul ca odihnă, ca vamă sfântă a efortului. Într-adevăr, ce ciudat! Niciodată ţăranul român nu s-a perceput pe sine ca hoţ, ca viclean, şi asta nu pentru că şi-a înfrumuseţat imaginea, ci întrucât n-a avut niciodată boli sufleteşti. Iar dacă firea românului de azi este distrusă de asemenea tare, ele sunt rezultatul unor zdrobiri de fibră, ale unei contaminări sinistre.
(Şi, ca o paranteză, într-o altă povestire populară, pământul este văzut ca o masă, dar la picioarele ei stau dracii şi o rod, ca să se prăbuşească. Şi, zice povestea: noroc cu femeile care trec mălaiul prin ciur, iar dracii, auzind zgomotul muncii, fug. În concepţia ţăranului român, munca ţine pământul să nu cadă, aceasta fiind probabil fibra morală adevărată a neamului nostru.)
Aşadar, Dumnezeu, ca un ţăran bătrân, trudit de muncă, adormit, se odihnea pe bucăţica de pământ ce o făcuse cu palmele sale. Şi-n rest – apă, apă şi numai apă. Ce muncă şi pe „bietul Dumnezeu” să facă pământul! Nici un miracol, nici un bătut din palme, nici o minune, ci simpla muncă a unui ţăran. Cu câtă tandreţe îl „înomeneşte” românul pe Dumnezeu Tatăl, făcându-ne astfel să asistăm parcă la o nouă „întrupare” a Ziditorului! Dar, de data asta, în ipostaza ţăranului român.
Dunezeu trudea şi obosit, dormea. Şi iese dracul din apă şi spune: „
Măi frate, nu vrei sp te ajut?” Adică, vrea să intre în parteneriat. (Când auziţi de parteneriat, gândi-ţi-vă puţin şi la această solicitare.) Şi Dumnezeu a răspuns uluitor, a răspuns nedemocratic, călcând în picioare parcă toate normele „politicii corecte” de astăzi. Vedem prin acest răspuns că Dumnezeu este o fiinţă absolut nedemocratică, dar profund milostivă şi îngăduitoare. Iar el răspunde: „Bine, măi nefârtate!” Adică: nu frate! Tu să te duci să aduci pământ, dar să mp trezeşti, pentru că, fără de binecuvântarea mea, să nu mergi. Şi spune povestea că s-a dus dracul o dată, de două ori, de trei ori, şi a adus pământ, dar, de gelozie, şi de-al dracului, nu l-a trezit, că a zis că-l pune singur. Îl lipea şi cădea. Şi de milioane de ori se duce şi îl lipea şi cădea. Şi atunci, din furie demonică, văzând că nu poate singur, i-a venit gândul să îl ucidă. Şi, urcat pe bucăţica aia de pământ, l-a luat în braţe pe Dumnezeu să-l arunce în apă. A făcut un pas şi, făcându-l, creştea pământul. Şi s-a dus spre nord şi a crescut pământul, cu Dumnezeu dormind; şi s-a dus spre sud şi a crescut pământul; şi spre este şi spre vest; şi nu-şi dădea seama dracul că a făcut semnul crucii. Şi aşa s-a făcut pământul: cu Dumnezeu dormind.”

Ideile mari vin pe vârful picioarelor – spunea Nietzsche.”

„Avionul se clătina şi la toţi ne-a fost frică, invlusiv mie, ăsta cu imaginea României în lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat şi ele speriate. Babele, în schimb, stăteau lângă mine şi se sprijineau de partea de sus, ca şi cum ar fi mers cu rata. Zic:
Maică, stai jos, că a început furtuna. E pericol să ne prăbuşim. Nu ţi-e frică?
– Lasă, mamă,
răspunde băbuţa, mi-am făcut o cruce, la Dumnezeu nu insist!… Ajunge.

„Şi eu şi mitocanul privim la poporul român.
Pentru mine, poporul român este, ca şi pentru Petre Ţuţea: Excelsior! Pentru mitocan, este o manea dată la maxim, la adăpostul căreia poate să fure în linişte.”

„- De ce, domnule Tudor Greceanu, vă ridicaţi de la sol, când raportul de avioane era de 1 la 300?
Ne ridicam ca să ne luptăm. Uite-aşa! Ca să le arătăm că nu există sat fără câini!”

„natura nu-şi cere iertare”

„s-au stins şi alte „becuri”, la Aiud, la Piteşti, la Târgu Ocna…, tot becuri şi becuri, adică lumini de oameni, de a rămas ţara asta pe întuneric!”

Scrisoare de dragoste

„În complexul social, cu adevărat eficiete nu sunt decât platforma politică, relaţia, cointeresarea, interesul reciproc. Fără concursul acestor factori, orice însuşiri rămân în umbră, amorfe, nevalorificate.”

„Auzi, neruşinata, îi arde, la vârsta ei, de… de…
Voise să pronunţe „dragoste”, dar se opri îngrozită în pragul magicului cuvânt, parcă ar fi fost ceva de spaimă.”

Mie mi-a găsit o scrisorică prăpădită, zice-se, de dragoste.

N-am murit, drăguţa mea, mi-am mutilat doar trupul si trăiesc şi astăzi simţind apăsarea celor două greşeli: a mea, dar, mai ales, a fostei mele directoare.

mă retrag în singurătatea odăiţei mele şi citesc, citesc, citesc!

Ah, cum mai tânjesc acum după internatul copilăriei, unde se afla lumea noastră! Unde-i Năsoasa cea mucalită, care ne făcea seara, în dormitor, să ne stricăm de râ, când imita o scenă de amor dintreun cotoi şi o pisică? Unde-i Nitouche, mironosiţa, s-o aud cum spune bancuri piperate, încât ar roşi chiar un bărbat! De unde naiba le auzise, zăpăcita? Sau Gheaţă, care se ţinea numai de farse, ori Ţicnita zurbagie, o fiinţă a chiulitului, a joacăi şi a setei de viaţă, în fine, tu, Fulguşor, pe care eram gata să te omitla numărătoare, dar cine poate să uite scena teribilă de la ora de română, când doamna Procopiu, ştiind că te îndeletniceşti cu lectura proverbelor populare, te-a pus să dai câteva exemple dintre cele care ţi-au plăcut mai mult, şi tu i-ai trântit-o hodoronc-tronc:
– Nu umbla cu fundu-n două luntri.

Da, fulgule, de ce să nu recunoaştem, viaţa de internat, deşi goală de căldura şi grija părintească, se umplea fără să ne dăm seama de farmecul copilăriei şi adolescenţei.

– Ba nu zău! Cu ce l-ai cucerit?
– Cu ăsta! a spus Năsoasa, arătându-şi cu un deget nasul cât o pătlăgea.

în dragoste nu-i nimic degeaba, dragostea ţine loc de orice prin ea însăşi.

Ce, adică iubirea trebuie să fie numai-decât drumul către sexualitate, căsnicie şi progenituri?

„Întotdeauna e foarte serios când în viaţa unui bărbat apare o femeie.”

-Eşti o întruchipare sau exişti cu adevărat?

Zăboveam uneori ore întregi în faţa oglinzii, ca să mă cercetez în neştire, privindu-mi trăsăturile feţei, buzele, dinţii sau sânii, uneori făcând grimase caraghioase şi mai totdeauna isprăvind cu o izbucnire nebunească de râs.

„Uite ce-mi scrie mesteacănul: Fată drăguţă, am tras cu urechea la tot ceea ce aţi vorbit şi m-a cuprins o tristeţte soră cu moartea. Vă pizmuiesc, preafericiţilor, pentru că voi puteţi umbla şi străbate pământul în lung şi-n lat, ca să vă bucuraţi de frumuseţile sale, pe când eu, sărac de mine, sunt sortit să stau până la sfârşitul zilelor mele fără să mă mişc din loc…”

„- Ce faci, mă, poet nenorocit?”
– Am divorţat de poezie, zice el, mă ocup numai de proză.”

„De cum m-am născut, am început să ţip. Nu-i tocmai agreabil să intri în viaţă bocind.”

„iubirea nu se poate cumpăra cu toate comorile pământului […] De aceea, în dragoste, şi săracii pot să fie miliardari, prinţi, regi, împăraţi.”

Eu am o nevoie organică de romantism, fără romantism mă sufoc, mor, fiindcă e al doilea aer pe care îl respir.

Repetiţia asta infernală are, tu, darul convingerii. Până la 10-15 nu crezi nimic, ridici din umeri, dar după 70, nu mai poţi rezista. Gata, zici, parcă m-ar iubi. De la 100 în sus, constaţi: Da, da, mp iubeşte, şi o ţii mereu aşa până se termină numărătoarea, când dai verdictul: Ah, e mort-copt după mine!

Atâta corectitudine m-a emoţionat, numai că el o folosea doar pentru lucruri, nu şi pentru oameni.

Dacă îţi pierzi cinstea, o pierzi pentru totdeauna

o femeie dorită e regină

„Un şarpe de negură urcă în spirală, se opreşte în cap şi acolo începe să se învârtească, vâjâind surd.”

– Sunt, da, nebună. Şi vreau să fii şi tu nebun ca mine, să fim doi nebuni, care se iubesc la nebunie…

– Ce doriţi? pe cine căutaţi?
El s-a pretat jocului.
– Pe nevastă-mea, cea ţăcănită la cap.

„- Doamnelor i domnilor, dacă Julien Sorel, eroul lui Stendhal, urma perseverent un proces de parvenire organizat, datorită forşei native şi farmecului personal de care dispunea, ar fi ajuns, după modelul său napoleonean, tocmai sus, în vârful piramidei sociale.”

„Că trebuie să-ţi spui una şi bună: fieştecare om are un tren. Ăsta e vasăzică norocul. Dacă nu te sui la timp, îţi scapă şi te uiţi după el fluierând a pagubă.”

Mă rog, în ce constă fericirea asta? Cică o aduce bărbatul iubit. Cum se iveşte el, iacă şi fericirea. Când e departe, şi atunci simţi fericire, dar mai puţină. Uneori însă, în locul fericirii, se strecoară reversul ei: nenorocirea. Atunci sufletul se strânge de durere şi inima plânge.

I-am spus-o şi lui, cât imp sunt frumoasă, nu mă mai plec înaintea bărbaţilor, bărbaţii trebuie să se plece înaintea mea. Şi se vor pleca, fir-ar ai dracului cu stirpea lor.

vina atâtor nenorociri în viaţă o purtăm noi înşine, iar fatalitatea oarbă, neînţeleasă în capricioasele ei combinaţii, cu stranii coincidenţe, apare totuşi ca o supremă lege a dreptăţii, cînd inevitabilul e drumul unic ţinut de împrejurările generate dintr-o greşeală şi tragicul e o ispăşire.

„Există şi oameni inapţi de a gusta fericirea. Pentru ei, această fericire nu-i decât un cuvânt rece, înscris în dicţionar la litera cuvenită.”

„De ce sunt silit de acest organism social să fac ceea ce nu-mi place, ocolind linia firească a aptitudinilor mele?”

„Cine a văzut cum şovăie o limbă de foc către claia de fân? La început, arată sfioasă, precaută, domoală. Dacă o calci cu piciorul la timp, îşi trage sufletul şi moare, dacă o laşi în voie, răbufneşte deodată într-un uragan de flăcări, care mistuie şi preface totul în cenuşă.”

„Mă sufoc. Deschid larg ferestrele. Aerul de afară dă buzna în odaie şi-mi mângâie fruntea cu braţe reci, dar nu izbuteşte să-mi răcorească sufletul incendiat.”

„Am credinţa că totul începe să se prăbuşească în jurul meu. Când urc pe scară, mi se pare că treptele se scufundă, că zidurile se hâţână ameţite, de parcă acel cutremur pe care-l suferisem se dezlănţuia acum şi-n afara mea.”

„Habar n-ai câtă amărăciune şi deznădejde se ascund în strălucirea aurului, câtă moarte seamănă aurul!”

„Lupt din ce în ce mai dârz cu mine. Nădejdea mă ţine încă pe poziţiile cucerite. Sunt convins că marele aliat, timpul, va mistui în pântecele său necuprins frământarea care îmi astupă fiinţa şi, astfel, îmi voi recăpăta echilibrul pierdut.”

„Viaţa din mine cere ca zilele care pleacă în trecut să nu moară. Dacă ele sunt doldora de fapte, trăiesc şi după ce au murit, pentru că mi le amintesc mereu.”

„Povestea noastră nu va muri decât odata cu noi”

„iubirii noastre nu-i pasă de sentinţa tribunalului, îşi bate joc de judecătorii care ne-au despărţit şi chiar de noi înşine.”

„liniştea ta de aisberg mă îngheaţă.”

„Toate fericirile se sprijină pe iluzii. Adevărul nu face altceva decât să sfâşie vălul cu care se acoperă ochii ce nu vor să vadă realitatea. Dacă prin absurd cineva ar inventa ghicirea gândurilor după voinţă, oamenii, deveniţi goi pe dinăuntru, n-ar mai putea sp trăiască, s-ar măcelări unul pe altul, bărbat pe femeie, copil pe tată, fiică pe mamă. S-ar declanşa un carnagiu universal.”

„prăbuşirea mea trebuie s-o măsor de la înălţimea la care m-am ridicat.”

„În mine sunt două făpturi în conflict: prima e a trecutului, a doua a prezentului. De partea celei din urmă a trecut şi raţiunea.”

„Iată-te ajuns la o cotitură a vieţii, într-un punct crucial, unde te opreşti şi te întrebi înspăimântat: Încotro? Înainte nu se poate! Înapoi – nici atât! Atunci, ce faci? Pe unde o apuci? pe loc nu-i chip să stai, pe loc e încremenirea, moartea!!!”

„Modelul tău de viaţă nu era o personalitate, un erou sau un cărturar, idealul tău nu-ţi cerea să împingi progresul măcar cu un pas înainte, ci prea puţin: să ajungi tu! Adică partea egoismului, profitul, bunăstarea personală!”

„între noi nu mai era – să zicem – nimic. Nimic în afară de Marea Iubire…”

„dacă în primul act al unei piese vezi agăţată o puşcă în perete, trebuie să te aştepţi că în ultimul act eroul îşi va zbura creierii.”

„Marile iubiri care ies din matca obişnuitului se rezolvă numai în moarte! Nu-ţi trebuie curaj, deznădejdea ta are aripi mai vânjoase decât curajul!”

„Să nu batjocorim dragostea, cu ea nu se joacă nimeni! Să n-o sacrificăm ademeniţi de strălucirea aurului!”

Nu pot îndura un cadavru între noi.

Şi, uite, lumea merge mai departe fără tine, aşa cum mergea şi înainte şi cum va merge întotdeauna, fără a se sinchisi de nimeni şi de nimic, soarele răsare la fel cum face de milioane şi milioane de ani, pământul se roteşte după cum a învăţat de milioane şi milioane de ani, şi toată această mecanică se repetă regulat şi tăcut, până în vecii vecilor.

(Aici se sfârşeşte manuscrisul.)

De ce anatomie?

Je sais bien qu’on rencontre tous les jours des medecins qui soutiennent qu’on en sait toujours assez pour la pratique medicale quand on connait la situation et la conformation des organes: que la vie ne se mesure ni par le volume, ni par la densite, ni par les proprietes physiques des organes.
Mais ou siegent les maladies?
N’est pas dans les organes?
Et si vous ne connaissez pas les organes sains, comment connaitre-vous les organes malades?

Cruveilhier 1842

Viata pe un peron

„Inamicul a intrat in oras
si noi ne-am uitat pe ferestre.
Inamicul s-a oprit in piata
si noi am deschis ferestrele.
Inamicul a citit prin difuzoare ceva
si noi am iesit din case.
Inamicul ne-a imbarcat barbatii in masini
si noi le-am facut cu mana semn de ramas-bun.
Inamicul ne-a impuscat apoi mamele si
                                                       copiii
si noi am strigat <traiasca inamicul>.”

„In mijlocul unei balti, era o mica insula acoperita cu pietre albe ca niste oase intre care nu crestea nimic. AColo pe pietre sau pe oasele acelea, caci nu distingeam prea bine ce erau, am zarit doi serpi incolaciti. Poate faceau dragoste. Sa va spun drept nu stiu cum fac serpii dragoste. Sau poate se luptau. Deodata am avzut cum un vulger negru cade prin aer chiar peste insula si chiar peste serpii incolaciti. Era un vultur care a inhatat unul din serpi si s-a ridicat cu el in vazduh. Daca n-am visat si asta.
Asadar, vulturul le-a intrerupt serpilor dragostea sau lupta. Eu i-am vazut inlantuiti, nu ma pricep sa spun ce anume a fost. Dar, poate ca intre dragoste si lupta nu e nicio deosebire. Dragostea e lupta intre doua suflete si intre doua trupuri in care uneori nu e niciun invingator, alteori nu e niciun invins. Si, oricum, pentru unul din serpi nu mai avea importanta diferenta dintre dragoste si lupta. Pentru el totul se sfarsise. Nu va mai face nici dragoste, nici nu se va mai lupta cu nimeni. Moartea pune punct si iubirilor si luptelor. Fiecare ramane atunci cu cat a iubit si cu cat a luptat. Mai are timp, poate, doar sa regrete ca n-a iubit si n-a luptat destul sau ca a trait ca un sarpe singur, care nu si-a gasit alt sarpe cu care sa se iubeasca sau sa se lupte.
Celalalt sarpe ramasese sa faca dragoste cu alti serpi sau sa se lupte cu alti serpi. El ramanea, cum s-ar zice, pe peronul lui. Mai putea sa ia totul de la inceput. Alte iubiri sau alte lupte.”

„Adevarata tarie este de a dansa si de a canta inainte de a ne prabusi”

„A fost o vreme cand am crezut ca fericirea mi se cuvenea datorita calitatilor mele. Si, neobtinand-o, am socotit asta nu un nenoroc, ci o nedreptate care mi se facea. M-am revoltat, dar destul de repede am constatat ca lumii ii era indiferenta revolta mea in aceeasi masura ca si nefericirea mea. Atunci, in marele meu orgoliu, am gasit cea mai rea solutie. Am inceput sa am vanitatea si voluptatea suferintei. Si am ajuns intr-un punct unde sinceritatea era straina de modestie. Strigam: iata cat sunt de vulnerabil, admirati-ma pentru indrazneala de a o recunoaste! Or, suferinta, daca nu gasim in ea un minimum de forta, ne cere sa fim macar decenti, sa n-o exhibam.”

„Ma intreb cu inima plina de o imensa nedumerire: cum a fost posibil sa fie ridicat steagul fratenritatii deasupra ghilotinei? Si nu ma pot opri sa adaug: dar ceu care ay stat in acest timp langa esafod si au privit totul, ce-au facut? Dumneavoastra chiar, domnilor judecatori, unde ati fost? Nu erati, ca si mine, printre cei care asteptau in fata ghilotinei, cu capul in pamant, dezgustati de atata sange?… O, sa nu-mi raspundeti ca noi nu eram nascuti inca. Ba da, am trait in ezitarile, dilemele, teama sau indiferenta altora. Imi permit sa va amintesc de cetateanul Sieyes, deputatul Sieyes care a stat toti anii aceia in Conventie fara sa deschida gura si care, mai tarziu, cand a fost intrebat ce a facut in tot acest timp a raspuns zambind: <Am trait>. Si ca el au fost altii, atunci si mereu, atatia altii carora eu si dumneavoastra le semanam, domnilor judecatori. Asadar, amintiti-va. Eram impreuna si priveam esafodul. Unora ne era, e drept, sila de executii, dar ne consolam cu ideea ca nu ne aflam noi acolo langa calau. Noi eram jos si gatul nostru ramanea la locul lui si asta ni se parea de ajuns. Ne consolam ca nu noi eram victima si nu noi eram calaul. Nu noi am semnat sentinta de condamnare la moarte, nu noi l-am impins pe cel condamnat din caruta pe treptele esafodului, nu noi am ras cand calaul i-a poruncit sa-si descheie camasa si i-a examinat gatul…
Nu, noi <am trait>. Ne-am cutremurat in tacere si ne gandeam ca, intr-o zi, cineva va trebui sa plateasca pentru toate astea. Nu se poate, ne spuneam, ca atata sange sa curga fara sa fie rascumparat. Si, intr-adevar, asa este. Nu se poate, n-ar fi drept sa nu se traga nicio concluzie din atata sange care a inrosit mereu podeaua esafodului.
Numai ca ar fi prea simplu sa aratam doar spre cei care au hotarat moartea. Eu ai putut hotara moartea pentru ca noi i-am lasat sa hotarasca. SI atunci n-ar trebui oare, domnilor judecatori, sa treceti si dumneavoastra si sa trec si eu in boxa acuzatilor? Locul nostru e alaturi de cei pe care i-am lasat si i-am incurajat prin pasivitatea noastra sa hotarasca moartea…”

„Frica e si victima si partasa. Ea crede ca e abila cand nu face decat sa-si potriveasca latul si sa care pietre pentru propria ei inchisoare. Temandu-se sa-i apere pe altii, a safarsit adesea prin a se condamna pe sine. TOt ce a obtinut a fost o amanare a sentintei. A urcat pe esafod, dupa ce a asistat, uneori jubiland, la executia altora si a sprijinit-o.”

„nedreptatea s-a putut baza totdeauna mai mult pe frica decat pe orice altceva.”

„Cunosc diferenta dintre cel care prounceste sa se taie capete si cel al carui cap risca sa fie taiat. Si nu pretind ca egoismul celor care isi cauta un loc ferit de primejdie este cel mai respingator egoism. Numai ca trebuie sa recunoastem un lucru: ca a-ti vari capul in nisip nu e o vina pasiva. E o vina activa. Iar cand egoismul se pretinde <intelepciune>, nici macar de compasiune nu mai poate fi vorba. <Important e sa supravietuim>, isi zic totdeauna cei carora le e pur si simplu teama. <Important e sa supravietuim cat mai confortabil, isi zic inteleptii. Acesti intelepti si-au cautat mereu un culcus cald sub valurile furtunilor, incantati de abilitatea lor si de arta lor de a eluda; si-a cautat o gaura de sarpe si au impodobit-o. Apoi au iesit in strada si au ras vazand carutele indreptandu-se spre esafod… Da, e o poveste veche ca senatorii romani, alegand consuli caii imparatilor, iii impingeau pe acesti imparati sa se creada zei. Dar uneori inteleptii au resit sa-i corupa si pe incoruptibili, sa starneasca vanitatea si in cei virtuosi. Inainte de a deveni victima pe esafod, implacabilul Robespierre a fost victima celor care l-au facut sa fie orbit de propria sa virtute.
La urma urmei, oricat de indreptatite ar fi obiectiile impotriva lor, fanaticii sunt mai necesari decat inteleptii. Nu atat adevarul unor idei a influentat lumea, cat convingerea cu care aceste idei au fost rostite. Surasul fin al scepticilor n-a lasat dare de sange, dar nici de lumina. El n-a incendiat decat oglinda in care ne privim. Si numai credinta dusa pana la capat reuseste sa are destul de adanc pamantul ca samanta sa rodeasca in el. Cat priveste surasul inteleptilor, el a evitat si oglinda.”

„totdeauna cei care pierd, cei infranti, n-au dreptate.”

„Daca exista vreo vinovatie aici, ea apartine, cred, numai celor care se grabesc sa rada de cei invinsi dupa ce inainte s-au prosternat in fata lor. Versatilitatea e trista in orice imprejurari s-ar manifesta…”

„Nu stiu daca-ti aduci aminte ce ti-am zis intr-o zi, ca singurul lucru pe care l-am dorit de la viata a fost ceva ce nu se poate obtine prin lupta. Poate ca m-am inselat. Poate ca si pentru tandrete trebuie sa luptam. Insa eu am asteptat mereu. Oriunde am fost. Am asteptat intr-o cabina de strand si pe urma am asteptat la fel peste tot. Aici in gara n-am facut altceva decat ceea ce am facut toata viata. Am asteptat sa vina cineva, sa bata in usa si sa-mi spuna: <Fetito, trenul a sosit, a tras la peron. Incotro doresti sa mearga? Spre care dintre visurile tale? Si cine doresti sa fie pasagerii?>”

„Suntem aici un barbat si o femeie, ca la inceputul lumii. Numai ca in loc sa stam in paradis, stam pe un peron pustiu”

„infernul incepe acolo unde nu mai e nicio speranta”

„Pustiul m-a facut sa inteleg ca nu sunt destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni. Asa ca nu v-am iertat, dar am nevoie de voi. Acest sentiment contrazice, poate, tot ce mi s-a intamplat, dar el straluceste deasupra vointei mele ca un adevar care nu mai depinde nici de mine, nici de voi”

„Cu toate mizeriile si nedreptatile ei, lumea e singurul loc unde putem spera sa ni se faca dreptate.”

„eu am visat sa raman om si m-am luptat cat am putut. Nu-i asa ca sunt inca om daca mi-e frica?”

„Doamne, apara-ma de mine insumi.”

Ironie si tragedie

Ar fi de ajuns ca el (n.r.: adevarul) sa devina privilegiul nebunilor pentru a fi compromis. Amestecat printre tumbe si complicitati, va fi spus fara urmari. Lumea va rade in loc sa se cutremure. De aceea imi place sa cred ca macar unul dintre bufonii care zic lucruri usturatoare spera, continuandu-si monologul, ca spectatorii i-au vazut lacrima de sub fard.

Nu pare un pic rupt din realitatea zilnica citatu’ asta? Cu toti asa-zisii bufoni care apar la TV si intr-un fel sau altul ne amuza prin ironiile pe care le aduc la adresa societatii pe care noi o alcatuim? Practic, ei vor sa ne arate ca am ajuns de rasul curcilor, vor sa ne arate ca soselele se construiesc doar ca urmare a unor pariuri stupide, vor sa ne arate ca nimeni nu asculta manele, dar toti le stiu versurile, vor sa ne arate ca oamenii ne mint in fata si noi nu-i vedem (sau suntem prea orbiti de lacrimile false ale celor ce ne mint ca sa-i vedem). Si toate astea sub forma de pamflet, insa pamfletul lor ne spune adevarul, insa societatea e prea ocupata sa rada de ea insasi ca nu vede drama prin care trece bietul pamfletar care incearca sa ne trezeasca, nu-i vede lacrima de sub fard, cand cu ironie trateaza subiectele tragice ale realitatii.
Degeaba poetul vagabond scrijeleste versuri pe pereti, degeaba poeziile cu ritm rasuna in spatele zidurilor, degeaba unii varsa lacrimi pe ascuns daca ei, cei care trebuie sa vada nu stiu sa citeasca, nu stiu as asculte, nu stiu sa simta.
Degeaba striga unii „Desteapta-te, romane!” daca romanii sunt prea beti ca sa se trezeasca.