M-am hotărât să devin prost – Martin Page

Motto: „Îi invidia pentru tot ceea ce nu știau.”
– Oscar Wilde (Crima Lordului Arthur Savile)

Asta e ceea ce vreau, vreau alte chinuri, un rău real, manifestări fizice ale unui comportament precis. Cauza răului meu va fi alcoolul; nu adevărul, alcoolul. Prefer o boală care încape într-o sticlă, mai degrabă decât o boală imaterială și atotputernică căreia nu pot să-i dau un nume. Îmi voi cunoaște cauza durerilor. Alcoolul îmi va ocupa toate gândurile, îmi va umple toate clipele ca pe niște păhărele…

Cei care cred că inteligența are vreo noblețe, cu siguranță că n-au destulă pentru a-și da seama că nu e decât un blestem. Anturajul meu, colegii mei de clasă, profesorii mei, toată lumea m-a considerat întotdeauna inteligent. N-am priceput niciodată prea bine de ce și cum ajungeau la acest verdict despre persoana mea. Am suferit de multe ori din cauza acestui rassism pozitiv, al celor care confundă aparența inteligenței cu inteligența și te condamnă, dintr-un prejudiciu fals favorabil, să reprezinți o figură cu autoritate. Așa cum opinia publică se extaziază în privința tânărului sau tinerei de o mare frumusețe, pentru a-i umili tacit pe ceilalți mai puțin înzestrați de natură, eu eram creatura inteligentă și cultivată.

Prostia oamenilor nu se trage din lipsa lor de inteligență, ci din lipsa lor de curaj.

Deseori, mersul la medic te silește să renunți la orice suveranitate asupra ta: nu îți mai aparții cu adevărat, îți dăruiești trupul și disfuncțiile lui vrăjitoarelor științei bolilor. Similitudinea între mărunțișurile care îmbracă orice cabinet de prezicătoare sau de vraci este uimitoare. Un spirit critic și glumeț ar putea să reproșeze acestor două puneri în scenă faptul că în simplul miros de produse medicale și în mirosul de tămâine se regăsește aceeași intenție, aceeași influență asupra psihologiei clientului. Dar cabinetul lui Edgar scăpa puțin de toate astea, căci pe pereți erau afișate desene de copii, iar pe jos și pe birou erau împrăștiate mâzgăleli, jucării și plastilină.

Înainte de epoca succesului, vocea lui nu era atât de eficace în viața de toate zilele, când trebuia să-i ceară ceva unui vâznzător, când avea de a face cu funcționari de pe la administrații, ori pur și simplu într-o conversație: se întâmpla să nu fie auzit, deși avea un glas limpede. Dar acum, fără ca el să fi constatat o schimbare de timbru, Antoine era de-ndată auzit, ascultat și servit.

Nu are corpul pentru așa ceva. Dar mai sunt și alte sporturi. Ar fi mai bine să-și concentreze forțele asupra dragostei, numai sentimentele pot să facă acceptabil un fizic ca al ei. Dragostea e oarbă. Știi proverbul: e o fată făcută pentru prietenie, nu pentru pat.

Îți bați joc de mine? nu am timp de pierdut cu tipi care vor să fie iubiți pentru personalitatea lor. Dacă ai fi frumos, ai găsi fără mare greutate fete care să te iubească pentru umorul și drăgălășenia ta. Dar așa… Tinere, nu suntem aici ca să facem morală, ca să spunem e bine sau e rău, numai că așa funcționează lumea, fie că-ți place sau nu, așa că atrage-ți toate șansele de partea ta. Machiavelli a spus despre politică lucruri care pot părea cinice, dar nu sunt mai puțin adevărate. Noi suntem Machiavelli ai dragostei. Nu spun că oamenii iubesc pentru bani, pentru culoarea părului, circumferința pieptului, dar statisticile ne arată că toate astea au o importanță hotărâtoare. Meseria, musculatura, înălțimea, vârsta, banii, greutatea, mașina, hainele, culoarea ochilor, naționalitatea, marca de corn flakes pe care o mănânci dimineața… Nici nu-ți închipui câți factori au o influență. Știai că blondele au cu douăzeci și patru la sută mai multe raporturi sexuale decât brunele? Există adevăruri în dragoste și în sex, și știi ceva? Aceste adevăruri nu interesează pe nimeni, fiindcă toată lumea e convinsă că mica sa poveste este ceva deosebit. Am tone de statistici care-mi spun contrariul.

Nimic nu este calculat, toată lumea e sinceră în dragoste. Soțul meu este cu adevărat îndrăgostit de ștoarfa aia. Nu și-a spus: „Ei, nevastă-mea are patruzeci de ani, sânii încep să i se lase, pielea nu o mai are la fel de frumoasă, ăncepe să se îngrașe, așa că o voi înlocui.” Ăsta e adevărul, după părerea mea, dar el nu și-a spus asta. Numai că toate s-au întâmplat în aceste condițiii. Numai după aceea poți să raționalizezi și să analizezi în amănunt un comportament. Eu, te-aș fi adorat, poate că ai fi fost cel mai bun prieten al meu, dar nu m-aș fi îndrăgostit de tine, sincer. Când aud oameni spunând că nu știu de ce s-au îndrăgostit de o anumită persoană, îmi vine să zâmbesc. Poate că nu vor să știe, dar, pe lângă motivele legate de întâlnirea a două personalități, există motive psihologice, sociale, genetice… Dragostea și seducția sunt lucrurile cele mai inconștiente și totodată cele mai raționale din câte există. A spune că nu există motive, asta-ți permite să nu mărturisești că nu sunt foarte glorioase, căci cine are interes să cunoască adevărul? Când l-am întrebat pe soțul meu de ce mă părăsește pentru fata aia, tânără, fină, blondă, sexy, cu sânii superbi, plină de viață, mi-a spus: „Nu știu, draga mea, nu știm de ce ne îndrăgostim, se întâmplă, atâta tot.” Și știi ce-i mai rău în toate astea? Că era sincer, fiul de cățea credea sincer în tâmpeniile astea. Nemernicul era sincer. Știi ce a spus Mme de Stael? „În domeniul sentimentelor, nu este nevoie să minți ca să spui minciuni.” Așa că, da, exagerez… dar am dreptate să exagerez, fiindcă… sunt bătrână, fac parte din plebe, acum.

Știi ce spunea Nietzsche? „Inteligența e un cal sălbatic, trebuie să înveți să-i ții frâiele, să-l hrănești cu ovăz bun, să-l țesali și, uneori, să folosești cravașa.”

Cum aveai aerul că ești o persoană interesantă, șezând acolo pe banca aia, mi-am zis că poate vrei să fii unul din prietenii mei. Pari a fi de calitate. De calitate superioară.

Anunțuri

Eléments de philosophie – Alain

„Au souvenir dún rêve, l’un dit message des dieux, et l’autre dit perception incomplète d’après les mouvenents du corps humain.”
„L’homme réel est né d’une femme; vérité simple, mais de grande conséquence, et qui n’est jamais assez attentivement considérée.”
„les sciences formes une série de six fondamentales, Mathématique, Astronomie, Physique, Chimie, Biologie, Sociologie. Une science dépend de celle qui la précède, biologie de chimie, physique d’astronomie, en ce sens que les découvertes de la précédente formissent les hypothèses de la souvante.”
„Le sentiment devient pensée, sans rien perdre.”
„Les passions de l’homme, colère, envie, haine, imitent encore bien miuex la pensée et le raisonnement, quoiqu’il soit fou de s’ylaisser prendre, car il n’y a là-dedans ni jugement, ni connaissance, ni preuve, mais seulement des gestes et du bruit.”
„l’enfance, qui n’a pas foi en soi, mais au contraire terreur de soi”
„l’enfance, qui ne peut jurer ni prometre”
„nous sommes mus par Dieu, comme disaient qutrefois les docteurs. Mais attention! Ce Dieu est dans la nature, et reste pour lui-même un profond mystère.”
„Le cerveau pensant est ansi modelé d’après l’^ame pensante et à son image.”
„Plus les instincts sont forts, plus on est loin de la folie; plus la raison les modifie, plus on en est près.”
„Un homme isolé, n’est même plus un homme; j’ai vu dans ou trois ans ressemblait plus à un animal qu’à un homme.”
„On n’a plus peur; on n’a plus que des transes.”
„Qu’ainsi le problème moral est entre l’homme et lui-même, entre sa volonté et sa nature; que la vertu consiste seulement à vaincre les passions, et le vice à céder aux passions.”
„l`intolérance est premièrement une fureur contre soi.”
„Et qu’est-ce enfin qu’une pensée sous penseur?”
„Comprenez bien, c’est de première importance, qu’il suffit de se croire esclave pour l’être en effet. Rien n’éclaire mieux le libre arbitre.”
„Chacun sait qu’une certaine espèce de fous font ce qu’on leur suggère, et qui’ils veulent aussi ce qu’ils font, ce qui fait qu’ils croient faire ce qu’ils veulent. Prouvez que nous ne sommes pas tous ainsi.”
„Qu’on puisse fier aux choses et ne craindre aucun miracle, cela fait aimer la solitude.”
„Le fous ne doute jamais, ni dans son action ni das sa pensée.”
„Le douteur a une allure ferme et décidée qui trompera toujours.”
„il n’est pas difficile d’être triste; c’est la pente; mais il est difficile et beaux d’être heureux.”

despre Omul Frumos

„Într-o zi m-am urcat pe trotinetă, mi-am făcut un sandviş şi am luat o hotărâre fundamentală: să plec în lume! […] Şi, mergând vreo şase paşi cu trotineta, m-am întâlnit cu tata. […] eu, pe trotinetă[, hotărât să mă duc în lume, mă întâlnesc cu tata, care venea pe drumul prăfuit de la spital cu servieta lui.
Unde te duci?, mă întreabă tata.
Şi eu, foarte serios, i-am zis:
Mă duc în lume.
Şi îmi zice:
Du-te tu înainte, că vin şi eu.

„Mi-a zis cineva, un sfânt deghizat în pensionar, domnul Nae Purcărea: „Domnul Dan, ne-a chemat coloneul Crăciun, bestia aia de la Aiud, să ne dea drumul, şi a adunat pe toţi puşcăriaşii şi-a zis:
Ce-aţi învăţat, bă, după 25 de ani de puşcărie?
Şi unul a răspuns:
Domnule colonel, eu am învăţat să iau bucata de pită a mică!… Deci, după atâţia ani de foame cumplită, […] a învăţat frăţia cu celălalt, căci pita mică, pentru el înseamnă ca şi celălalt să aibă (n.r.: după ideea asta m-am ghidat eu până acum în viaţă după cum am mai povestit tot aici pe blog).”

„Cum îmi zicea mie Părintele Atanasie, Dumnezeu să-l odihnească: „Dan Puric, avantajul meu este puşcăria!”

„Am intrat într-o zi în biserică. Era o biserică micuţă, improvizată, pentru că se lucra la biserica mare. Eram cu soţia şi, din cauza mirosului abundent de lumânări, tămâie, soţia a leşinat. M-am speriat, am luat-o în braţe şi-am ieşit cu ea afară, pe iarbă. Nu ştiam cum să o trezesc, mă speriasem, era, poate, o cădere de calciu, ştiu eu ce. S-a trezit şi mi-a spus: dă-mi ceva să mănânc. Unde să fug eu duminica, când totul era închis? Am intrat în biserică, era în timpul Liturghiei, şi, în biserică, am găsit pâinile cu lumânări, dar şi-un pluton de babe care le păzea, şi am rugat din suflet să-mi dea şi mie o bucăţică de pâine, că cineva se simte rău.
Nu-ţi dau, că nu e sfinţită, mi-a răspuns baba, cu autoritate, de parcă era parlamentar.
– Dar, vă rog din suflet, eram disperat, doar o bucăţică
Nu, că nu e sfinţită.
Tot aşa mi-au răspuns toate cele 10 babe:
Nu-ţi dau, că nu e sfinţită.
Până s-a trezit unul şi-a zis:
Dă, fă, pâine, că-ţi trag una de te sfinţesc pe loc!
Acesta era creştinul adevărat.”

„Bă, fii atent aici! Asta-i cheia!” „Şi ce?”, întrebam. „Păi, nu ce! Fii atent aici!… Ăsta este ambreiajul, mă! Ambreiajul este tata. Acceleraţia este copilul, că ăsta e tâmpit. Până nu intră cu capul în stâlp, nu se lasă. Dar frâna e mama”. Fii atent aici ce zice: „Frâna e mama”, adică ea te apără. A fost genial tipul. Şi eu, disperat zic: „Acum ce facem?” „Cum ce facem?… Treci în locul meu” mi-a zis el. „Cum să trec, nene, în locul matale, eu în viaţa mea n-am condus, lasă-mă măcar să mângâi volanul”. „Bă!, a strigat ăla la mine. Nu te-ai săturat să stai pe locul mortului, să te conducă toţi tâmpiţii?”„[…]
– Ce faci mă, mă bagi în Dâmboviţa? Nu vezi bă că vine un tir către mine? Bă, eşti nebun? Uită-te, bă, în ochii mei: ai 3 viteze!
– Unde să mă uit, domne? […]
– Mă, vezi, uite acolo este o fostă elevă de-a mea.
Mie mi-a îngheţat ceafa şi zic:
– Cum, nene, e o elevă de-a matale? Dar ce-a făcut de-a ajuns acolo?
– A ajuns acolo, mi-a răspuns el impasibil, pentru că, la fel ca şi tine, n-a respectat crucea Sfântului Andrei.
Zic:
– Cum aşa?
– Da, mă, dar stai liniştit, că nu e singură, e cu bărbat’su.

Parcă asta mă interesa pe mine!
– Cum n-a respectat?, zic. […]
– Mă, când vezi crucea Sfântului Andrei, te opreşti, mă, că e cruce! Mă, tu mergi aşa, ca animalul, pe drum, mergi tot timpul, dar când vezi o biserică, fă-ţi, mă, o cruce; ce, trăieşti doar aşa bezmetic? […]
– Când vezi o biserică, te opreşti, mă, pentru că tot acolo ne întâlnim, mai devreme sau mai târziu. Deci: vezi crucea Sfântului Andrei, te opreşti. Te uiţi în stânga, în dreapta, nu crezi în papagalul ăla, care-ţi face semn, că România e plină de proşti.

„Imediat după Crăciunul însângerat, un tânăr a alergat în munţi, la o mănăstire, să-i spună unui monah cu părul nins de credinţa lui curată că: „ţara-i liberă, comunismul a căzut!”. Bătrânul monah nu s-a bucurat. A ridicat încet capul din pământ, l-a privit în ochi şi i-a spus: „Abia acum începe iadul. S-a tăiat capul viperei, iar veninul se împrăştie acum în tot corpul!”

„A fost acum, recent, întâmplarea cu primarul mort, care a ajuns să fie ales. Niciodată în istoria electoratului mondial nu s-a întâmplat aşa ceva. Au votat primarul mort. Şi-l întreba cineva pe un localnic:
– De ce l-ai votat, domne, dacă e mort?
– Păi, dacă era bun!
Asta înseamnă că pentru poporul român calitatea n-are moarte. Concluzie:
„mai bine un mort bun, decât o jigodie vie”.

„primul animal pe care l-a dresat omul a fost omul”

„Pe aşa ceva se reface ţara. Să alegi să nu mai fii ales. Aleg eu […] ce să se facă cu ţara asta. Nu mă alegeţi voi pe mine.”

„Cinismul, criminalitatea care se execută asupra acestui popor sunt unele incalificabile. Unde te duci? Te duci la credinţă, că ea te-a scos din puşcărie. Unde te duci? Te duci la memorie, că ea dă dăinuirea neamului.”

„Se spune că Frumosul s-a născut într-o peşteră, atunci când, la lumina focului, doi îndrăgostiţi se priveau, în tăcere, căci trebuia să se despartă. Şi-atunci el, de disperare, ca să n-o piardă, a pus mâna pe o bucată de cărbune şi a desenat conturul umbrei ei, pe care flacăra o proiecta pe zid.
Şi de atunci, Frumosul a rămas, pesemne, ca un strigăt mut de îndrăgostit în peştera vieţii.
Dar, se mai spune că Frumosul a apărut şi atunci, în vremuri îndepărtate, când omul a ieşit pentru o clipă din „impreiul necesităţii”, a zgâriat cu unghia lutul proaspăt din care îşi făcuse o ulcică. A zgâriat vrând să imite o floare, poate o rază de soare.”

„Dumnezeu care a făcut lumea este imaginat în chipul unui ţăran român, bătrân şi obosit de muncă. Nimic titanic, nimic supra-omenesc, ci, din contră, firesc, adică apropiat firii. Dumnezeu ca model, nu idol, cu putinţa de a fi recunoscut şi urmat. Oare ce poate fi mai aproape de ţăranul român decât ţăranul însuşi? Şi ce-i poate fi mai caracteristic decât munca, trudă care îi sfinţeşte viaţa şi-i dă sens? Nimic, în această imagine, în care se oglindeşte, din etichetele ce se învârtesc în jurul acestui neam astăzi. Truda, şi somnul ca odihnă, ca vamă sfântă a efortului. Într-adevăr, ce ciudat! Niciodată ţăranul român nu s-a perceput pe sine ca hoţ, ca viclean, şi asta nu pentru că şi-a înfrumuseţat imaginea, ci întrucât n-a avut niciodată boli sufleteşti. Iar dacă firea românului de azi este distrusă de asemenea tare, ele sunt rezultatul unor zdrobiri de fibră, ale unei contaminări sinistre.
(Şi, ca o paranteză, într-o altă povestire populară, pământul este văzut ca o masă, dar la picioarele ei stau dracii şi o rod, ca să se prăbuşească. Şi, zice povestea: noroc cu femeile care trec mălaiul prin ciur, iar dracii, auzind zgomotul muncii, fug. În concepţia ţăranului român, munca ţine pământul să nu cadă, aceasta fiind probabil fibra morală adevărată a neamului nostru.)
Aşadar, Dumnezeu, ca un ţăran bătrân, trudit de muncă, adormit, se odihnea pe bucăţica de pământ ce o făcuse cu palmele sale. Şi-n rest – apă, apă şi numai apă. Ce muncă şi pe „bietul Dumnezeu” să facă pământul! Nici un miracol, nici un bătut din palme, nici o minune, ci simpla muncă a unui ţăran. Cu câtă tandreţe îl „înomeneşte” românul pe Dumnezeu Tatăl, făcându-ne astfel să asistăm parcă la o nouă „întrupare” a Ziditorului! Dar, de data asta, în ipostaza ţăranului român.
Dunezeu trudea şi obosit, dormea. Şi iese dracul din apă şi spune: „
Măi frate, nu vrei sp te ajut?” Adică, vrea să intre în parteneriat. (Când auziţi de parteneriat, gândi-ţi-vă puţin şi la această solicitare.) Şi Dumnezeu a răspuns uluitor, a răspuns nedemocratic, călcând în picioare parcă toate normele „politicii corecte” de astăzi. Vedem prin acest răspuns că Dumnezeu este o fiinţă absolut nedemocratică, dar profund milostivă şi îngăduitoare. Iar el răspunde: „Bine, măi nefârtate!” Adică: nu frate! Tu să te duci să aduci pământ, dar să mp trezeşti, pentru că, fără de binecuvântarea mea, să nu mergi. Şi spune povestea că s-a dus dracul o dată, de două ori, de trei ori, şi a adus pământ, dar, de gelozie, şi de-al dracului, nu l-a trezit, că a zis că-l pune singur. Îl lipea şi cădea. Şi de milioane de ori se duce şi îl lipea şi cădea. Şi atunci, din furie demonică, văzând că nu poate singur, i-a venit gândul să îl ucidă. Şi, urcat pe bucăţica aia de pământ, l-a luat în braţe pe Dumnezeu să-l arunce în apă. A făcut un pas şi, făcându-l, creştea pământul. Şi s-a dus spre nord şi a crescut pământul, cu Dumnezeu dormind; şi s-a dus spre sud şi a crescut pământul; şi spre este şi spre vest; şi nu-şi dădea seama dracul că a făcut semnul crucii. Şi aşa s-a făcut pământul: cu Dumnezeu dormind.”

Ideile mari vin pe vârful picioarelor – spunea Nietzsche.”

„Avionul se clătina şi la toţi ne-a fost frică, invlusiv mie, ăsta cu imaginea României în lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat şi ele speriate. Babele, în schimb, stăteau lângă mine şi se sprijineau de partea de sus, ca şi cum ar fi mers cu rata. Zic:
Maică, stai jos, că a început furtuna. E pericol să ne prăbuşim. Nu ţi-e frică?
– Lasă, mamă,
răspunde băbuţa, mi-am făcut o cruce, la Dumnezeu nu insist!… Ajunge.

„Şi eu şi mitocanul privim la poporul român.
Pentru mine, poporul român este, ca şi pentru Petre Ţuţea: Excelsior! Pentru mitocan, este o manea dată la maxim, la adăpostul căreia poate să fure în linişte.”

„- De ce, domnule Tudor Greceanu, vă ridicaţi de la sol, când raportul de avioane era de 1 la 300?
Ne ridicam ca să ne luptăm. Uite-aşa! Ca să le arătăm că nu există sat fără câini!”

„natura nu-şi cere iertare”

„s-au stins şi alte „becuri”, la Aiud, la Piteşti, la Târgu Ocna…, tot becuri şi becuri, adică lumini de oameni, de a rămas ţara asta pe întuneric!”

Marele singuratic

a ajuns la vârsta când bărbatul începe să semene cu femeia, şi nu mai e nicio deosebire între ei doi acolo unde altădată era una mare…

nu avea, după cât se părea, darul vorbirii, plăcerea lui era să asculte… Şi la asta trebuie pricepere, fiindcă altfel nu-ţi povesteşte nimeni nimic.

„Te iubesc în clipa asta!”

Când stai într-un loc mai mult de câţiva ani plecarea devine o smulgere care, asemeni unei plante, îţi poate fi fatală: cine îţi garantează că vei putea prinde rădăcini mai adânci în altă parte, şi mai ales cine te poate asigura că nu vei da de aceeaşi lume, poate mai rea?

Ce poate fi în acest caz mai vesel şi mai reconfortant decât să vezi un om care, lovit fiind cu brutalitate de către soartă, se strâmbă şi scuipă, rânjind cu dispreţ ca şi când nu l-ar fi surprins câtuşi de puţin şi nu l-ar fi rănit de moarte această vicleană zeiţă necruţătoare?

Acest moment dat nu e numai un „moment”, cum spune şi cuvântul, adică ceva trecător, dar mai e şi „dat”, adică impus de împrejurări. Nu e deci clar că valoarea lui disare îndată ce dispar împrejurările?

„Care eşti, bă, prost, cică i s-ar fi spus prostului, vino încoace să te pun mai mare peste ăilalţi, să le arătăm noi… le muma în..”

În politică, în afara oamenilor providenţiali, care vin rar, ai de ales totdeauna între doi inşi, unul ceva mai puţin rău decât celălalt, în timp ce al treilea, care ţi-ar trebui, lipseşte, nu există, nu se naşte.

Avantajul apropierii de podea e că o simţi foarte solid pe spate, când eşti întins jos peste ea. De-acolo nu mai poţi da înapoi decât în moarte.

Ce este o prietenie? Prieteni sunt cei care se simt ameninţaţi şi siliţi să se apere împreună, pentru că sunt siliţi să colaboreze, şi pentru ca să colaboreze cu succes trebuie să fie sinceri, şi asta cu mult mai mult decât atunci când sunt liberi unul faţă de altul. Iar cea mai slabă prietenie, dacă a mai rămas ceva din ea, este cea bazată pe amintiri comune.

Ştii cum zice grecul: Dă, Doamne, să nu ma însor, dar dacă mă însor, dă, Doamne, să nu mă inşele nevasta, iar dacă mă înşeală, dă, Doamne, să nu ştiu, iar dacă ştiu, dă, Doamne, să nu-mi pese.

în câte categorii se împart oamenii când petrec: în beţivi!

are, sau nu, omul mintea puternică?

să-şi trăiască moartea cu ochii deschişi

Elevul Dima dintr-a şaptea

La ce-ţi folosesc atâtea cunoştinţe, dacă nu ţtii să-ţi conduci inima? Cu ea nu se glumeşte. E cauza atâtor nenorociri şi uneori aduce chiar moartea.

Nu stau ele, muierile, fără bărbaţi, nici să le pici cu ceară.

„Cine nu luptă pentru ideal se consideră decedat.”

Numai când se va favoriza dezvoltarea liberă a pasiunilor omeneşti atât de dezaprobate, abia atunci oamenii vor fi fericiţi.

o femeie nu trebuie să renunţe la mândria ei, oricât ar suferi din pricina dragostei, ci să aştepte ca bărbatul să-i ceară el ceea ce voieşte ea să-i dea cu atâta ardoare.

Dragostea unei fete este aproape o pietate. Nimic pe lume nu dă impresia de ceva suav, celest, ideal, ca dragostea aceasta pudică şi tremurat… Cine răneşte inima unei copile este un ucigaş mai odios decât acela care ridică viaţa unui om…

ce greu e să jertfeşti hatârul care e lângă inimă pentru dreptatea care stă deoparte!

Ştiţi ce înseamnă în dialectul provensal le ministre? Ei bine, măgarul care merge înaintea oilor.

Între ştiinţele materiei inerte şi cele ale fiinţei vii e o catastrofală inegalitate, şi această lipsă de echilibru duce fatal la degenerescenţa omului. În timp ce primele ştiinţe au înflorit şi ne-au dat civilizaţia de astăzi, celelalte, care studiază fenomenele vieţii, bâjbâie încă în întuneric.

Aşa sunt elevii noştri: nu pot să iubească decât… veşnic.

E o crimă îngrozitoare să sugrumi atât de brutal cei dintâi fiori ai dragostei ce răsar în sufletul unui adolescent.

-Aoleu, băiatul mamei, ce of avuseşi la inimă, de ţi-ai stins luminiţele ochişorilor? Cine te întristă de moarte, stejărelul mamei, de întorseşi spatele lumii, că nu mai vrei nici s-o vezi, nici s-o auzi? Of-of-of, cum o să rabde pământul-pământelul, ân burta lui, atâta tinereţe şi mândreţe, voinicul babei, voinicel? De ce-ţi lăsaşi mireasa să se căineze pe mâini străine şi făcuşi casă cu Recea şi Neînduplecata?

Pentru un mort, cea dintâi noapte în cimitir e ceva groaznic, înspăimântător. După asta, se obişnuieşte încetul cu încetul.

Ma naissance n’aportera pas le moindre profit a l’univers. Ma mort ne diminuera ni son immensite, ni sa splendeur. Personne n’a jamais pu m’expliquer pourquoi je suis venu, pourquoi je partirai. – Omar-Khayyam

-Revolta, băieţi, este surparea prestigiului autorităţii şi înlocuirea ei cu altă forţă neautorizată.

marele eveniment al dragostei este clipa când goliciunea iubitei se relevă bărbatului.

„Stăruieşte şi vei izbuti, până la urmă. O fată care iubeşte este toată o jertfă pe altarul dragostei.”

Ceea ce am învăţat şi mi-a împodobit sufletul a fost mai mult din cărţi, aceste bune şi docile prietene, care nu se plâng de oboseală când le citesc toată noaptea. La şcoală am învăţat să mint când trebuie, şi mai ales când nu trebuie, să fumez, să fac chefuri, să-i urăsc sau să-i dispreţuiesc pe dascăli pentru multele lor metehne.

cuvântul doare mai mult decât fapta, iar limba e mult mai ascuţită decât sabia.

…Afară e mai puţin întuneric decât în mine.

Unde-i lumina ochilor care o scălda în strălucire, unde-i frăgezimea făpturii, unde-i vioiciunea de căprioară?

Aut Caesar – aut nihil!

O zi grea de lacrimi coboară în trecut.

e o fericire să verşi atât de multe lacrimi, încât să nu mai poţi plânge

Viaţa nu are nevoie decât de iubirea simplă, de toate zilele, cu scopul ei cert. Marile pasiuni înfruntă timpul, legile firii, toată orânduiala lumii, în goana lor nebună, fără ţintă şi fără frâu. Şi-şi ard aripile, asemenea fluturelui care râvneşte lumina prea orbitoare pentru el.

Fericirea e scurtă ca fulgerul care umple cerul de lumină. Dacă trăieşte mai mult, se spubleră, nu mai este ea li trebuie să-i dăm alt nume.

O, vis al vieţii studenţeşti
Din vremuri dispărute,
De ce nu vii să înfloreşti
Simţiri ce azi stau mute?
Zadarnic stau şi mă gândesc,
Eu urma nu ţi-o mai găsesc…
O, jerum, jerum, jerum,
O, quae mutatio rerum!

Sfârşit

Scrisoare de dragoste

„În complexul social, cu adevărat eficiete nu sunt decât platforma politică, relaţia, cointeresarea, interesul reciproc. Fără concursul acestor factori, orice însuşiri rămân în umbră, amorfe, nevalorificate.”

„Auzi, neruşinata, îi arde, la vârsta ei, de… de…
Voise să pronunţe „dragoste”, dar se opri îngrozită în pragul magicului cuvânt, parcă ar fi fost ceva de spaimă.”

Mie mi-a găsit o scrisorică prăpădită, zice-se, de dragoste.

N-am murit, drăguţa mea, mi-am mutilat doar trupul si trăiesc şi astăzi simţind apăsarea celor două greşeli: a mea, dar, mai ales, a fostei mele directoare.

mă retrag în singurătatea odăiţei mele şi citesc, citesc, citesc!

Ah, cum mai tânjesc acum după internatul copilăriei, unde se afla lumea noastră! Unde-i Năsoasa cea mucalită, care ne făcea seara, în dormitor, să ne stricăm de râ, când imita o scenă de amor dintreun cotoi şi o pisică? Unde-i Nitouche, mironosiţa, s-o aud cum spune bancuri piperate, încât ar roşi chiar un bărbat! De unde naiba le auzise, zăpăcita? Sau Gheaţă, care se ţinea numai de farse, ori Ţicnita zurbagie, o fiinţă a chiulitului, a joacăi şi a setei de viaţă, în fine, tu, Fulguşor, pe care eram gata să te omitla numărătoare, dar cine poate să uite scena teribilă de la ora de română, când doamna Procopiu, ştiind că te îndeletniceşti cu lectura proverbelor populare, te-a pus să dai câteva exemple dintre cele care ţi-au plăcut mai mult, şi tu i-ai trântit-o hodoronc-tronc:
– Nu umbla cu fundu-n două luntri.

Da, fulgule, de ce să nu recunoaştem, viaţa de internat, deşi goală de căldura şi grija părintească, se umplea fără să ne dăm seama de farmecul copilăriei şi adolescenţei.

– Ba nu zău! Cu ce l-ai cucerit?
– Cu ăsta! a spus Năsoasa, arătându-şi cu un deget nasul cât o pătlăgea.

în dragoste nu-i nimic degeaba, dragostea ţine loc de orice prin ea însăşi.

Ce, adică iubirea trebuie să fie numai-decât drumul către sexualitate, căsnicie şi progenituri?

„Întotdeauna e foarte serios când în viaţa unui bărbat apare o femeie.”

-Eşti o întruchipare sau exişti cu adevărat?

Zăboveam uneori ore întregi în faţa oglinzii, ca să mă cercetez în neştire, privindu-mi trăsăturile feţei, buzele, dinţii sau sânii, uneori făcând grimase caraghioase şi mai totdeauna isprăvind cu o izbucnire nebunească de râs.

„Uite ce-mi scrie mesteacănul: Fată drăguţă, am tras cu urechea la tot ceea ce aţi vorbit şi m-a cuprins o tristeţte soră cu moartea. Vă pizmuiesc, preafericiţilor, pentru că voi puteţi umbla şi străbate pământul în lung şi-n lat, ca să vă bucuraţi de frumuseţile sale, pe când eu, sărac de mine, sunt sortit să stau până la sfârşitul zilelor mele fără să mă mişc din loc…”

„- Ce faci, mă, poet nenorocit?”
– Am divorţat de poezie, zice el, mă ocup numai de proză.”

„De cum m-am născut, am început să ţip. Nu-i tocmai agreabil să intri în viaţă bocind.”

„iubirea nu se poate cumpăra cu toate comorile pământului […] De aceea, în dragoste, şi săracii pot să fie miliardari, prinţi, regi, împăraţi.”

Eu am o nevoie organică de romantism, fără romantism mă sufoc, mor, fiindcă e al doilea aer pe care îl respir.

Repetiţia asta infernală are, tu, darul convingerii. Până la 10-15 nu crezi nimic, ridici din umeri, dar după 70, nu mai poţi rezista. Gata, zici, parcă m-ar iubi. De la 100 în sus, constaţi: Da, da, mp iubeşte, şi o ţii mereu aşa până se termină numărătoarea, când dai verdictul: Ah, e mort-copt după mine!

Atâta corectitudine m-a emoţionat, numai că el o folosea doar pentru lucruri, nu şi pentru oameni.

Dacă îţi pierzi cinstea, o pierzi pentru totdeauna

o femeie dorită e regină

„Un şarpe de negură urcă în spirală, se opreşte în cap şi acolo începe să se învârtească, vâjâind surd.”

– Sunt, da, nebună. Şi vreau să fii şi tu nebun ca mine, să fim doi nebuni, care se iubesc la nebunie…

– Ce doriţi? pe cine căutaţi?
El s-a pretat jocului.
– Pe nevastă-mea, cea ţăcănită la cap.

„- Doamnelor i domnilor, dacă Julien Sorel, eroul lui Stendhal, urma perseverent un proces de parvenire organizat, datorită forşei native şi farmecului personal de care dispunea, ar fi ajuns, după modelul său napoleonean, tocmai sus, în vârful piramidei sociale.”

„Că trebuie să-ţi spui una şi bună: fieştecare om are un tren. Ăsta e vasăzică norocul. Dacă nu te sui la timp, îţi scapă şi te uiţi după el fluierând a pagubă.”

Mă rog, în ce constă fericirea asta? Cică o aduce bărbatul iubit. Cum se iveşte el, iacă şi fericirea. Când e departe, şi atunci simţi fericire, dar mai puţină. Uneori însă, în locul fericirii, se strecoară reversul ei: nenorocirea. Atunci sufletul se strânge de durere şi inima plânge.

I-am spus-o şi lui, cât imp sunt frumoasă, nu mă mai plec înaintea bărbaţilor, bărbaţii trebuie să se plece înaintea mea. Şi se vor pleca, fir-ar ai dracului cu stirpea lor.

vina atâtor nenorociri în viaţă o purtăm noi înşine, iar fatalitatea oarbă, neînţeleasă în capricioasele ei combinaţii, cu stranii coincidenţe, apare totuşi ca o supremă lege a dreptăţii, cînd inevitabilul e drumul unic ţinut de împrejurările generate dintr-o greşeală şi tragicul e o ispăşire.

„Există şi oameni inapţi de a gusta fericirea. Pentru ei, această fericire nu-i decât un cuvânt rece, înscris în dicţionar la litera cuvenită.”

„De ce sunt silit de acest organism social să fac ceea ce nu-mi place, ocolind linia firească a aptitudinilor mele?”

„Cine a văzut cum şovăie o limbă de foc către claia de fân? La început, arată sfioasă, precaută, domoală. Dacă o calci cu piciorul la timp, îşi trage sufletul şi moare, dacă o laşi în voie, răbufneşte deodată într-un uragan de flăcări, care mistuie şi preface totul în cenuşă.”

„Mă sufoc. Deschid larg ferestrele. Aerul de afară dă buzna în odaie şi-mi mângâie fruntea cu braţe reci, dar nu izbuteşte să-mi răcorească sufletul incendiat.”

„Am credinţa că totul începe să se prăbuşească în jurul meu. Când urc pe scară, mi se pare că treptele se scufundă, că zidurile se hâţână ameţite, de parcă acel cutremur pe care-l suferisem se dezlănţuia acum şi-n afara mea.”

„Habar n-ai câtă amărăciune şi deznădejde se ascund în strălucirea aurului, câtă moarte seamănă aurul!”

„Lupt din ce în ce mai dârz cu mine. Nădejdea mă ţine încă pe poziţiile cucerite. Sunt convins că marele aliat, timpul, va mistui în pântecele său necuprins frământarea care îmi astupă fiinţa şi, astfel, îmi voi recăpăta echilibrul pierdut.”

„Viaţa din mine cere ca zilele care pleacă în trecut să nu moară. Dacă ele sunt doldora de fapte, trăiesc şi după ce au murit, pentru că mi le amintesc mereu.”

„Povestea noastră nu va muri decât odata cu noi”

„iubirii noastre nu-i pasă de sentinţa tribunalului, îşi bate joc de judecătorii care ne-au despărţit şi chiar de noi înşine.”

„liniştea ta de aisberg mă îngheaţă.”

„Toate fericirile se sprijină pe iluzii. Adevărul nu face altceva decât să sfâşie vălul cu care se acoperă ochii ce nu vor să vadă realitatea. Dacă prin absurd cineva ar inventa ghicirea gândurilor după voinţă, oamenii, deveniţi goi pe dinăuntru, n-ar mai putea sp trăiască, s-ar măcelări unul pe altul, bărbat pe femeie, copil pe tată, fiică pe mamă. S-ar declanşa un carnagiu universal.”

„prăbuşirea mea trebuie s-o măsor de la înălţimea la care m-am ridicat.”

„În mine sunt două făpturi în conflict: prima e a trecutului, a doua a prezentului. De partea celei din urmă a trecut şi raţiunea.”

„Iată-te ajuns la o cotitură a vieţii, într-un punct crucial, unde te opreşti şi te întrebi înspăimântat: Încotro? Înainte nu se poate! Înapoi – nici atât! Atunci, ce faci? Pe unde o apuci? pe loc nu-i chip să stai, pe loc e încremenirea, moartea!!!”

„Modelul tău de viaţă nu era o personalitate, un erou sau un cărturar, idealul tău nu-ţi cerea să împingi progresul măcar cu un pas înainte, ci prea puţin: să ajungi tu! Adică partea egoismului, profitul, bunăstarea personală!”

„între noi nu mai era – să zicem – nimic. Nimic în afară de Marea Iubire…”

„dacă în primul act al unei piese vezi agăţată o puşcă în perete, trebuie să te aştepţi că în ultimul act eroul îşi va zbura creierii.”

„Marile iubiri care ies din matca obişnuitului se rezolvă numai în moarte! Nu-ţi trebuie curaj, deznădejdea ta are aripi mai vânjoase decât curajul!”

„Să nu batjocorim dragostea, cu ea nu se joacă nimeni! Să n-o sacrificăm ademeniţi de strălucirea aurului!”

Nu pot îndura un cadavru între noi.

Şi, uite, lumea merge mai departe fără tine, aşa cum mergea şi înainte şi cum va merge întotdeauna, fără a se sinchisi de nimeni şi de nimic, soarele răsare la fel cum face de milioane şi milioane de ani, pământul se roteşte după cum a învăţat de milioane şi milioane de ani, şi toată această mecanică se repetă regulat şi tăcut, până în vecii vecilor.

(Aici se sfârşeşte manuscrisul.)

Muştele

„Rânduiala dintr-un oraş şi rânduiala din suflete sunt şubrede: dacă te atingi de ele, provoci o catastrofă. O groaznică nenorocire care va cădea asupra ta.”

„Palate, coloane, statui! De ce nu sunt mai greu, eu, care am în mintea mea atâtea pietre?”

„Oh, cât de liber sunt! Şi sufletul meu, ce minunată absenţă e!”

Grunewald tentatia Sfantului Anton

Grunewald tentatia Sfantului Anton

„Trebuie să-ţi fie frică, drăguţule. Tare frică. Numai aşa ajungi om de treabă.”

„Ei da, mărturisesc, l-am înşelat cât am putut; dar ţineam la el şi-i făceam viaţa frumoasă.”

„Egist: Eu n-am nici o taină.
Jupiter: Ba da. Aceeaşi taină ca şi mine. Dureroasa taină a zeilor şi regilor:oamenii sunt liberi. Sunt liberi, Egist. Tu ştii asta, dar ei nu ştiu.”

„Jupiter: Din clipa în care libertatea a făcut explozie în sufletul unui om, zeii nu mai pot face nimic împotriva lui. Asta-i o treabă omenească, şi numai ceilalţi oameni – numai ei – au căderea să-l lase în libertate sau să-l strângă de gât.”

„Fireşte, fiecare om trebuie să-şi născocească drumul.”

„Viaţa omenească începe de partea cealaltă a disperării.”