M-am hotărât să devin prost – Martin Page

Motto: „Îi invidia pentru tot ceea ce nu știau.”
– Oscar Wilde (Crima Lordului Arthur Savile)

Asta e ceea ce vreau, vreau alte chinuri, un rău real, manifestări fizice ale unui comportament precis. Cauza răului meu va fi alcoolul; nu adevărul, alcoolul. Prefer o boală care încape într-o sticlă, mai degrabă decât o boală imaterială și atotputernică căreia nu pot să-i dau un nume. Îmi voi cunoaște cauza durerilor. Alcoolul îmi va ocupa toate gândurile, îmi va umple toate clipele ca pe niște păhărele…

Cei care cred că inteligența are vreo noblețe, cu siguranță că n-au destulă pentru a-și da seama că nu e decât un blestem. Anturajul meu, colegii mei de clasă, profesorii mei, toată lumea m-a considerat întotdeauna inteligent. N-am priceput niciodată prea bine de ce și cum ajungeau la acest verdict despre persoana mea. Am suferit de multe ori din cauza acestui rassism pozitiv, al celor care confundă aparența inteligenței cu inteligența și te condamnă, dintr-un prejudiciu fals favorabil, să reprezinți o figură cu autoritate. Așa cum opinia publică se extaziază în privința tânărului sau tinerei de o mare frumusețe, pentru a-i umili tacit pe ceilalți mai puțin înzestrați de natură, eu eram creatura inteligentă și cultivată.

Prostia oamenilor nu se trage din lipsa lor de inteligență, ci din lipsa lor de curaj.

Deseori, mersul la medic te silește să renunți la orice suveranitate asupra ta: nu îți mai aparții cu adevărat, îți dăruiești trupul și disfuncțiile lui vrăjitoarelor științei bolilor. Similitudinea între mărunțișurile care îmbracă orice cabinet de prezicătoare sau de vraci este uimitoare. Un spirit critic și glumeț ar putea să reproșeze acestor două puneri în scenă faptul că în simplul miros de produse medicale și în mirosul de tămâine se regăsește aceeași intenție, aceeași influență asupra psihologiei clientului. Dar cabinetul lui Edgar scăpa puțin de toate astea, căci pe pereți erau afișate desene de copii, iar pe jos și pe birou erau împrăștiate mâzgăleli, jucării și plastilină.

Înainte de epoca succesului, vocea lui nu era atât de eficace în viața de toate zilele, când trebuia să-i ceară ceva unui vâznzător, când avea de a face cu funcționari de pe la administrații, ori pur și simplu într-o conversație: se întâmpla să nu fie auzit, deși avea un glas limpede. Dar acum, fără ca el să fi constatat o schimbare de timbru, Antoine era de-ndată auzit, ascultat și servit.

Nu are corpul pentru așa ceva. Dar mai sunt și alte sporturi. Ar fi mai bine să-și concentreze forțele asupra dragostei, numai sentimentele pot să facă acceptabil un fizic ca al ei. Dragostea e oarbă. Știi proverbul: e o fată făcută pentru prietenie, nu pentru pat.

Îți bați joc de mine? nu am timp de pierdut cu tipi care vor să fie iubiți pentru personalitatea lor. Dacă ai fi frumos, ai găsi fără mare greutate fete care să te iubească pentru umorul și drăgălășenia ta. Dar așa… Tinere, nu suntem aici ca să facem morală, ca să spunem e bine sau e rău, numai că așa funcționează lumea, fie că-ți place sau nu, așa că atrage-ți toate șansele de partea ta. Machiavelli a spus despre politică lucruri care pot părea cinice, dar nu sunt mai puțin adevărate. Noi suntem Machiavelli ai dragostei. Nu spun că oamenii iubesc pentru bani, pentru culoarea părului, circumferința pieptului, dar statisticile ne arată că toate astea au o importanță hotărâtoare. Meseria, musculatura, înălțimea, vârsta, banii, greutatea, mașina, hainele, culoarea ochilor, naționalitatea, marca de corn flakes pe care o mănânci dimineața… Nici nu-ți închipui câți factori au o influență. Știai că blondele au cu douăzeci și patru la sută mai multe raporturi sexuale decât brunele? Există adevăruri în dragoste și în sex, și știi ceva? Aceste adevăruri nu interesează pe nimeni, fiindcă toată lumea e convinsă că mica sa poveste este ceva deosebit. Am tone de statistici care-mi spun contrariul.

Nimic nu este calculat, toată lumea e sinceră în dragoste. Soțul meu este cu adevărat îndrăgostit de ștoarfa aia. Nu și-a spus: „Ei, nevastă-mea are patruzeci de ani, sânii încep să i se lase, pielea nu o mai are la fel de frumoasă, ăncepe să se îngrașe, așa că o voi înlocui.” Ăsta e adevărul, după părerea mea, dar el nu și-a spus asta. Numai că toate s-au întâmplat în aceste condițiii. Numai după aceea poți să raționalizezi și să analizezi în amănunt un comportament. Eu, te-aș fi adorat, poate că ai fi fost cel mai bun prieten al meu, dar nu m-aș fi îndrăgostit de tine, sincer. Când aud oameni spunând că nu știu de ce s-au îndrăgostit de o anumită persoană, îmi vine să zâmbesc. Poate că nu vor să știe, dar, pe lângă motivele legate de întâlnirea a două personalități, există motive psihologice, sociale, genetice… Dragostea și seducția sunt lucrurile cele mai inconștiente și totodată cele mai raționale din câte există. A spune că nu există motive, asta-ți permite să nu mărturisești că nu sunt foarte glorioase, căci cine are interes să cunoască adevărul? Când l-am întrebat pe soțul meu de ce mă părăsește pentru fata aia, tânără, fină, blondă, sexy, cu sânii superbi, plină de viață, mi-a spus: „Nu știu, draga mea, nu știm de ce ne îndrăgostim, se întâmplă, atâta tot.” Și știi ce-i mai rău în toate astea? Că era sincer, fiul de cățea credea sincer în tâmpeniile astea. Nemernicul era sincer. Știi ce a spus Mme de Stael? „În domeniul sentimentelor, nu este nevoie să minți ca să spui minciuni.” Așa că, da, exagerez… dar am dreptate să exagerez, fiindcă… sunt bătrână, fac parte din plebe, acum.

Știi ce spunea Nietzsche? „Inteligența e un cal sălbatic, trebuie să înveți să-i ții frâiele, să-l hrănești cu ovăz bun, să-l țesali și, uneori, să folosești cravașa.”

Cum aveai aerul că ești o persoană interesantă, șezând acolo pe banca aia, mi-am zis că poate vrei să fii unul din prietenii mei. Pari a fi de calitate. De calitate superioară.

ziua lu’ băsescu anunțată de yahoo

 

Droguri, violenţă şi fericire

Peste durere toarnă un pic de plăcere.
S-a umplut? Ţi se pare. Fericirea-i trecătoare.
O iei din rahaturile vieţii, eu din o ţigare.

Toţi oamenii caută să fie fericiţi. Unii dintre ei caută fericirea în droguri. Şi poate o şi găsesc. Numai ei ştiu ce simt când viaţa le este subjugată de falsa impresie a fericirii oferită de diferite substanţe. Problema nu e asta. Fiecare face ce vrea cu viaţa lui. Dacă unii vor să fie sclavi, atunci să fie! Problema apare însă când aceşti oameni nu mai sunt capabili  fie fericiţi. Atunci ei devin violenţi. E o proprietate a omului aceea de a deveni violent atunci când e nefericit. Dacă un om îşi pierde în spital o persoană dragă care îi aducea fericire, atunci va deveni violent cu personalul medical. Dacă o persoană este înşelată de partener, atunci va deveni violentă pentru că ştie că respectivul partener nu-i mai poate aduce fericirea. Dacă un om suferă fizic, are o boală, o durere cronică care nu-i permite să fie fericit, atunci va deveni violent cu cei din jur. Violenţa aceasta se poate manifesta în multe feluri şi poate fi îndreptată în orice direcţie, chiar şi spre propria persoană, dar cauza este nefericirea.
Desigur, violenţa nu e specifică tuturor oamenilor chiar şi în astfel de cazuri cum e consumul de droguri. Bucuria ieşirii de sub robia unor substanţe care aduc o binedispoziţie artificială e un motiv mai puternic pentru a fi fericit decât însele acele substanţe.
Doar că, atunci când cineva drag îţi moare într-un accident nu ai de ce să te bucuri şi astfel nimic nu poate înlocui bucuria de a fi avut acea persoană lângă tine. Oamenii nu sunt ca drogurile, nu pot fi înlocuiţi. Atunci avem tot dreptul să fim supăraţi, dar nu avem dreptul să fim şi răi.
De fiecare dată când te desparţi de ceva ce îţi place, trebuie să o faci cu căldură, altfel lucruri rele s-ar putea întâmpla.

E greu să găseşti un mix bun

De când a venit vara, lumea a scos bicicletele de la naftalină şi a început să pedaleze. Şi dă-i, frate: pe pantă, la deal, prin parcuri, pe uliţă!
Doar că, odată cu încălecatu’ pe bicicletă îţi asumi nişte riscuri, minime dacă respecţi unele reguli, dar majore dacă o iei pe banane.
Şi uite-aşa s-a întâmplat într-o săptămână că trei cunoscuţi de-ai mei s-au accidentat mergând pe bicicletă. Primu’ care a deschis seria a fost unu’ de şi-a rupt mâna. Se plimbau doi tovarăşi (dacă îi pui unu’ lângă altu’ sunt fix Stan şi Bran) şi la un moment dat ăla mai mare l-a lovit din lateral pe ăla mai mic. Exact ca un accident de maşină al cărui martor am fost joi seară pe Barbu Văcărescu, într-o intersecţie.
Omu’ meu a sfârşit cu mâna în ghips. Apoi, ce să vezi, am ajuns la facultate următoarele zile şi am întâlnit o colegă care nu-şi mai dădea ochelarii de soare de la ochi. Bineînţeles că mi-am dat seama că are ceva: s-a urcat beată pe bicicletă şi-a căzut în şanţ, după care ghidonu’ i-a umflat şi învineţit ochiul. Când am văzut-o mi-am amintit de o poveste pe care o spunea cineva, în care se făcea că dădea şi el o muie ca tot omu’ şi în culmea entuziasmului a nimerit aiurea de i-a învineţit lu’ aia ochiu’. Nasol moment! În fine, toate bune şi frumoase, m-am întors la Piteşti şi-am aflat de altu’ care a căzut cu bicicleta, tot beat.
Deja de aici a început lumea să tragă concluzii. Au spus oamenii că sunt periculoase bicicletele, că uite ce de nenorociri se întâmplă, dar nimeni n-ar fi dat vina pe alcool. Păi, cum prietene să combini alcoolul cu bicicleta? Combinaţia e periculoasă, nu bicla, zic.

Nu rata/Don’t miss it

M-am uitat la 8 Mile azi-noapte. După o aşteptare de opt, nouă ani. Am văzut în filmu’ ăsta o chestie la care mă tot gândesc de ceva vreme, o idee care aproape că mă obsedează: dacă aştepţi să-ţi pice lucruri din cer, o să mori aşteptând. Vorba cântecului: „ai decât o şansă, n-o rata”.
Dacă tu nu faci nimic pentru tine, nimeni n-o să facă. Că la cur de căcat tot singur te cureţi şi aşa tre’ să faci cu toate căcaturile din viaţă. Dacă stai cu mâinile în buzunar aşteptând trenul care să te ducă în vacanţa de pe lumea cealaltă, asta o să primeşti. O să mori cum a murit Nicu Păiuş cu mâinile în buzunar de s-a împiedicat de o traversă şi acolo a rămas. Că n-a putut să se sprijine în mâini, că ştii, când cazi ai reflexu’ să pui mâinile, dar cum el le avea în buzunar n-a mai avut cum să le scoată şi a dat cu capu’ de a murit.
De partea cealaltă e puştiu’ care era aşa de sărac că făcea mă-sa chiftele azi şi le ţinea până miercuri. De sărăcie juca pe bani orice se putea. Jocuri inventate şi neinventate, omologate şi neomologate de AIC (Asociaţia Internaţională a Cartoforilor): rummy, barbut, tenis, flotări, abdomene, bătaie, care scuipă mai departe, la groapă, la perete, rişca, jocuri mecanice şi toate căcaturile.
Dar s-a pus pe treabă şi acum omu’ o duce bine. Cinste lui!
Deci, vezi prietene, trebuie să vrei să faci un căcat în viaţa asta, nu să facă alţii pentru tine. Trebuie să iei ce ţi se cuvine, atunci când vezi că nimic nu-ţi mai ajunge şi să faci totu’ cu mâna ta.

I finally watched 8 Mile last night, after waiting for more than 8 years. I found in this movie something that’s been holding on my mind for some time, an idea that almost haunts me: if you wait for things to fall down from the sky for you, you’ll die waiting. Like the song says: „you only get one shot, do not miss your chance”.
If you don’t do anything for you, nobody will. Nobody’s gonna wipe your ass, you’re gonna do it yourself, and so you’re gonna manage with all the shit that’s going around in this life. If you stand with your hands in your pockets waiting for the train that’s gonna get you in the long-lasting vacation on the other side, that’s what you’ll get. You’re gonna die like Nicu Păiuş died with his hands in his pockets when he tripped across a rail and dropped dead. He couldn’t support himself in his hands because, you know, you have this reflex, when you fall, to put your hands down, but he couldn’t because he had them in his pockets and couldn’t get them out in time, and he fell and bumped his head.
On the other hand, there’s that kid who was so poor that his mother made meatballs today and they kept them until Wednesday. Poverty forced him to do all sorts of things and play all kinds of games approved or not by the IGA (International Gambling Association): rummy, craps, tennis, push-ups, crunches, fighting, who spits the furthest, in the hole, against the wall, mechanical games and all that shit.
But he managed and now he’s fine. Good for him!
So, you see, my friend, you gotta make a shit in this life, nobody’s gonna do it for you. You gotta take what’s rightfully yours when you see nothing’s enough and do it all by yourself.

Nu ştiu d-astea sau cum am devenit vedetă

Caut prietenă şi nu găsesc! Toate fetele să apeleze la mine!

Cică spunea la un moment dat unu’ Andy Warhol, mare maestru al imaginilor, că „în viitor fiecare om va avea 15 minute de faimă”. În România dictonu’ ăsta a ajuns dintr-o metaforă un adevăr şi cele 15 minute s-au transformat în ore, orele în zile şi tot aşa, chiar unele persoane devenite arhicunoscute peste noapte au intrat în folclorul autohton cu sintagme antologice. Până la emisiunea lui Bendeac, marile personaje ale iutubului (şasă cai, aicişa, extorsiune etc.), poate cu excepţia lui Bahoi care a apărut în nenumărate rânduri la Pro(şti)TV însă a fost repede uitat, erau cunoscute doar amatorilor de iutub. Noi pe la facultate şi câţiva prin cartier ce mai făceam caterincă prin anu’ I cu şasă cai toţi frumoşi şi cu uadafac iu ghi ia io, că în rest erau unii care auziseră vag despre ce era vorba, unii care habar n-aveau despre ce era vorba şi unii care erau atât de proşti încât nu le suna nimic aiurea.
Ok, a fost amuzant cât a fost, la fel cum a fost şi two girls one cup sau 1man1jar – dacă putem numi chestiile alea amuzante – dar să-l faci erou naţional pe unu’ care a greşit o vorbă şi s-a pus într-o situaţie penibilă nu e tocmai corect. Ştiu, viaţa nu e dreaptă.
Cum spuneam: până să apară la emisiunea lui Bendeac, cei care auzeau de tipu’ ăsta se uitau, râdeau şi dădeau mai departe. Eventual mai făceau o caterincă pe treaba asta. Cum şi eu am spus de atâtea ori: nu ştiu nu ştiu d-astea. Dar cam atât. Când a apărut la TV toată lumea a luat-o pe pereţi. Nu ştiu, nu ştiu! Pe stradă: nu ştiu, în spitale nu ştiu, la TV nu ştiu (ceilalţi nu au avut succesul ăsta pentru că nu au fost televizaţi intens).
Cu toţii am luat-o pe Brăila! Unii ne-am revenit, alţii încă suntem afectaţi, dar cu toţii am făcut ca vorbele acestui propovăduitor să intre în comunicarea uzuală.
Ce demonstrează toată chestia asta? Oamenii servesc tot căcatu’ pe care îl difuzează televiziunile. Spectatorii nu cer nimic. Căcat le dai, căcat primesc! Aşa a fost întotdeauna, aşa va fi! Şi chestia asta mai demonstrează un lucru: televiziunea te face şi te desface. Asta dacă nu eşti băsescu şi o faci tu pe ea, pentru că băsescu serveşte mai mult căcat decât toate televiziunile la un loc.

Caut oameni deştepţi şi nu găsesc, toţi academicienii să apeleze la mine!

Unde să te ascunzi pe furtună

Având în vedere că la ora asta târzie plouă de rupe la Piteşti, m-am gândit să-ţi arăt unde mă ascund eu când mi-e frică:

Da, te-ai prins! Mă ascund după degetul înfipt în pizdă.
Şi asta e valabilă şi în cazul în care credeai că înjur şi spun prostii p-aici sub protecţia anonimatului oferit de lumea virtuală. Nu, ai văzut unde mă ascund. Acolo mă găseşti. Da’ acum dorm, deci fără deranj până la 9 jumate dimineaţă ( Mă respect, ce freza mea! Program de vară, dorm până târziu! ). Ia de colea melodie să te divertismentezi sau aşa ceva. Plus, cumpără albumu’. Merită!