De n-ar fi răsăritul în fiece zi,
De rouă n-ar fi, nici flori pe câmpii,
Pe munții viteji de n-are crește pădure,
De s-ar sparge chiar și diamantele dure
N-aș avea bucurie, nici minte, nici țel.
Aș fugi în neștire purtând lanțuri de-oțel
Ce ar vrea să mă țină legat de pământ
Să nu pot să alerg, să trăiesc și să cânt.
Dar eu nu pot fi prins și închis într-o cușcă
Și strivesc cu putere orice demon ce mușcă
Din sufletul celor ce vor a fi liberi
Să aleagă să fie iubiți, să iubească
Și când Soarele intră ușor pe fereastră
Să rămână pierduți în moi așternuturi
Înveliți doar de dulci mângâieri și săruturi.
Filed under: Din Cartieru' Minunat, Poezie | Tagged: poezie | Leave a comment »