Un cal pentru un regat? O viață pentru un munte.

Cât ai fi dispus să plătești ca să obții ceea ce vrei? Ce ai fi dispus să sacrifici? La ce ai fi dispus să renunți? Nu știi? Îți spun eu. Fie că vrei fie că nu, vei plăti cu viața pentru că ea e cea mai de preț monedă de schimb pe care o avem. Acum, problema e că ai o singură viață, așa că gândește-te bine ce vrei să cumperi cu ea. Vrei averi? Atunci asta vei avea dacă atât crezi că valorează viața ta. Vrei faimă? Atunci o să o ai. Vrei distracție? Asta primești. Poți cumpăra orice, dar trebuie să alegi cu chibzuință căci ai doar o singură monedă, o singură fisă pentru acest aparat cu dorințe. Cum îți valorifici viața e alegerea ta. Dar gândește-te bine. Ce vrei să primești în schimbul ei? Nu poți supraestima niciodată viața. Cei mai mulți o subestimează, cer puțin pentru ea: bani mulți, bijuterii, case, mașini, faimă.
Eu am făcut alegerea mea. O alegere izvorâtă din adâncurile dragostei ce-o port în suflet. Cu viața mea nu am plătit bunuri materiale, lux sau celebritate. Astea sunt efemere. Singurul lucru care mi s-a părut demn și suficient de valoros pe care să merite să-l plătesc cu viața a fost un munte. Un munte de neclintit. Un monument al naturii, o forță impunătoare ce dăinuie peste veacuri, ce nu moare. Cel mai de preț lucru pe care l-aș fi putut cumpăra cu viața mea, a fost un munte și l-am cumpărat fără să mă îndoiesc vreun moment de alegerea mea.
Și dintr-un simț altruist incredibil, nu l-am păstrat pentru mine. Nu. Mi-am dat viața, cel mai de preț lucru pe care îl aveam, în schimbul unui munte pe care, poți să mă crezi nebun, dar nu l-am păstrat pentru mine.

Să nu adormi

Nu-i nimeni ce-aștepti, doar păsări pe ram
Și trist, tot mai trist ți-e mintea confuză.

Nopțile astea în care dorm singur îmi dau numai coșmaruri. Aproape că mi-e frică să mă mai culc. Mă macină gândul că ajung seara acasă și trebuie să mă pun în pat să dorm. Dacă nu sunt obosit să mă ia somnul cum mă întind, mă agit, mă lovesc tot felul de gânduri din care cel mai urât e că dimineața o să mă trezesc tot singur și singur o să-mi petrec zilele însorite de primăvară, pline de parfum și de verdele viu și proaspăt. Timpul pe care-l petreceam cu ea acum e gol. Și nu e puțin. Nu nu. Acum în loc să am zile pline alături de ea, am zile goale, zile în care mă simt sec și sfâșiat. Mă simt de parcă toată afecțiunea pe care i-o ofeream ei s-a transformat într-o povară care acum stă latentă în inima mea și crește ca un mixom atrial care câteodată îmi blochează circulația și mă lasă mort și rece.

Vreau vise nu coșmaruri,
Zile cu ploaie și nopți de aur.

Când trupul încătușează sufletul

Sunt singur, nebun, de lume fugit și singur îmi duc întristarea –
Nichita Stănescu

Nu-mi găsesc cuvintele alea nenorocite. Am o anomie severă pentru toate obiectele, ideile, gândurile. E ca și cum mintea mi-e goală. Nu-mi găsesc inspirația, motivația, entuziasmul. Toate sunt în bucata aia mare de ventricul stâng hibernant, akinetic ce a rămas așa după nenorocitul ăsta de infarct. E primăvară. E anotimpul în care în fiecare an mă îndrăgostesc de câte vreo fată, dar mă îndrăgostesc așa de tare că nu-mi trece. Mă amețește ca parfumul copacilor înfloriți. Îmi saltă pulsul când mă gândesc la ea, mă iau toate transpirațiile, toate emoțiile. Ce să-i zic, cum să mă port cu ea? S-o invit la o cafea? Dacă mă refuză? Să-i fur un sărut? Dacă mă respinge? Dacă nu simte la fel pentru mine? De fiecare dată când am fost îndrăgostit am avut impulsul de a face tot felul de tâmpenii ca să atrag atenția. Anul ăsta n-am făcut excepție. Am încercat să mă abțin, am încercat să-mi șterg imaginea ei din minte așa cum am făcut și cu altele. Am încercat să trec mai departe. Am încercat să găsesc pe alta. Dar nu, ea e unică. E prea bună. Frumoasă, deșteaptă, iubitoare, entuziastă, drăgăstoasă, copilăroasă, plină de surprize. E… uau! Ce ți-ai mai putea dori de la viață cu o asemenea fată? Doamne, 23 de ani în momentele astea îmi par degeaba. Am aceleași emoții ca în liceu, ca în generală, atunci când mă gândesc la fata asta. Ar fi superb să mă pot plimba cu ea de mână pe stradă sub soarele primăverii, m-aș bucura enorm ca atunci când coboară din tramvai să îi iau mâna stângă și să i-o sărut, să mă-ntind cu ea pe iarbă, să stăm în foișor, să dorm cu ea în brațe… și patul să nu mai fie gol. Dar nu se-ntâmplă asta. Tot ce pot face e să mă uit după ea. Poate o văd de undeva din depărtare și mă bucur de secunda aia în care îi sorb din priviri culoarea vie a părului ce strălucește sub Soare. Aș trăi momente minunate alături de ea… Ce face dragostea din noi! Ce-nseamnă să fii îndrăgostit! Aprilie 2013, un an sfârșit de unde a-nceput.

… nespus.

Teodorei, mlădiță tânără cu rod preafrumos care,
râvnă din tinerețe având, cu mare evlavie iubește.

Te iubesc nespus. Nespus pentru că de fiecare dată când vreau să-ți spun că te iubesc, amuțesc înainte să reușesc să rostesc cuvintele. Amuțesc pentru că știu că dacă rostesc aceste cuvinte, le rostesc cu toată puterea sufletului, conștiinței mele, iar corpul meu firav nu face față unei asemenea puteri și cedează, iar vorbele în loc să curgă lin pe buzele unui bărbat în toată firea, curg tremurând pe buzele agitate ale unui băiat care a pus mâna pe o putere pe care nu a știut să o stăpânească: dragostea. Nespus pentru că atunci când te țin de mână, câteodată mă ascund de restul lumii. Nespus pentru că muntele nu știe cât ne iubim căci călcându-mi principiile te-am neglijat și nu te-am pus, semeață cum ești, pe un piedestal pe acoperișul Pământului așa cum mi-am dorit. Nespus pentru că nu ți-am zis tot timpul cât de frumoasă ești și nici că nu-mi dau seama dacă te faci mai frumoasă pe zi ce trece sau eu mă îndrăgostesc tot mai mult de tine cu fiecare zi. Nespus pentru că nu ți-am arătat respect și loialitate. Nespus pentru că nu te-am ținut mereu în brațe. Nespus pentru că n-am dansat cu tine în metrou pe fiecare melodie frumoasă care-mi cântă în cap atunci când sunt cu tine. Nespus pentru că strămoșii noștri n-au aflat de dragostea noastră. Nespus pentru că am stat ascuns într-o vizuină rece și insalubră. Nespus pentru că nu ți-am oferit flori și cercei. Nespus pentru că nu ți-am zis că acolo, departe, n-aș fi singur avându-te pe tine.
Da, aici era problema: „nespus”. Dar, mai presus de asta, să lovești cu brutalitate credința. Căci chiar dacă dragostea e nespusă, credința (încrederea) te face să o cunoști, să o știi chiar și nespusă. Dar, trădarea lovește puternic în credință și duce totul spre calea pierzaniei. Și drumul ăsta e și mai chinuitor când ți-l construiești de unul singur piatră cu piatră ignorând destinația evidentă până atunci când e prea târziu, până atunci când, aflându-te în culmea fericirii totul se năruie. Cerul se prăbușește din senin, totul se transformă în nimic și atunci afli pe calea mai grea că trebuia să faci fiecare clipă să conteze, trebuia să faci tot ceea ce îți stătea în putere ca să nu-ți seci izvorul fericirii așa cum te gândeai mereu că trebuie să faci, dar cum aproape niciodată nu catadicseai să aplici.
Și chiar dacă știu că dragostea e mai presus și decât credința și decât nădejdea, totodată știu că nu e suficientă și să-ți spun acum că te iubesc e în van. Și totuși…

Te iubesc!

Cuvinte nescrise, dragoste și femei

Sunt momente în viață când fiecare din noi se gândește că e momentul să-și ia inima în dinți și să spună ce are pe suflet. Ei bine, pentru asta, eu am blog: din cauza datorită consecință a timidității mele, am simțit nevoia ca lucruri pe care mi-aș dori să le spun, să existe totuși undeva. Și chiar și așa, nu am scris totul. De multe ori am folosit ironia, subtilitățile ca să descriu indirect ceea ce se desfășoară în mintea mea, alte ori am folosit un limbaj vulgar ca să distrag atenția de la ceea ce contează, în alte cazuri pur și simplu am aruncat cuvintele exact așa cum mi-au venit.
Și chiar și cu blog tot au rămas cuvinte nespuse, nescrise…
Ei bine, acum îmi doresc să-mi iau inima în dinți și să scriu aici lucruri care îmi trec prin minte acum. Lucruri care poate nu sunt chiar potrivite, lucruri care, în ciuda adevărului pe care-l exprimă ar suna poate dubios. Dar, dubios nu înseamnă și rău, nu-i așa?
Se întâmplă ca după ce le-a fost frântă inima, masculii feroce ai speciei umane care au găsit de cuviință să-și deschidă sufletul în fața fascinantelor ființe numite generic femei, să se gândească că singurul lucru pe care-l vor mai deschide în fața unei femei e șlițul. E lesne de înțeles de ce. Bărbații își dau seama că dragostea e doar un pretext pentru sex și, renunțând la pretexte trec direct la scopul speciei umane ilustrat foarte frumos în Biblie: „să trăiți și să vă înmulțiți și, intrând, să moșteniți Pământul!” Femeile știu asta dintotdeauna. Numai bărbații au nevoie de cel puțin un șoc emoțional ca să realizeze lucrul acesta.
Uite genul ăsta de idei îmi vine greu să le scriu pentru că lumea va zice: uite-l și pe ăsta ce idiot e! Dar nu, nu sunt idiot. Doar exprim o idee pe care o știe toată lumea, dar n-o recunoaște nimeni.
Eu tot cred în dragoste. Și da, e un pretext pentru sex, așa ne-a făcut natura, dar e mai mult de atât! E sentimentul care ne ține în priză, e ceea ce ne dă motiv să ne trezim dimineața. E viața însăși! Și femeia. Oh, femeia! Perfecțiunea nu se putea cuibări nicăieri mai bine!

Ține-mă de mână

Era una, trăi-ți-ar familia, în autobuz, tot vorbea ea acolo de autobuze și d-astea cu R.A.T.B. Îi făcea polologhii prietenului ei cum că pula mea, că mai bine luam 139, că mai bine puneam pizda pe șine să intre tramvaiu’ în mine… Pizda mă-sii! Și prietenul ei stătea cu capul pe umăru-i drept, cu ochii închiși și mai făcea din când în când: „mhm”. Săracu’ nu mai putea și ăleia nu-i mai tăcea gura. Când au coborât, tipa a ieșit prima și a luat-o înainte tot vorbind fără să se simtă nebăgată în seamă, iar el întindea mâna orbește după ea de la vreo 3 metri distanță. Ce fază mortală!
Coaie, toate ca toate, da’ asta e dragostea! Să știi că oricât de departe ai fi, atunci când întinzi mâna vei găsi pe cineva care să ți-o strângă.

Sărbătorind dragostea prin romantism

Romantismul, acest tip de comportament menit să arate cât de reconfortant, îmbietor, frumos e sentimentul numit dragoste, a fost transformat într-un curent artistic şi abandonat în trecut.
Zice-se că a murit, dar eu zic că a fost denaturat. „Hai, fă, jepato, că ţi-am luat flori!” nu e tocmai ceva care să exprime dragoste.
În schimb, natura trăieşte prin romantism, fără el viaţa ar fi seacă. Cum ar arăta cerul de Aprilie fără Carul Mare? Ce rost ar mai avea să-ţi întorci privirea spre cer dacă n-ar fi nimic de văzut, nimic care să te fascineze suficient de mult cât să îţi iei ochii pentru o clipă de la fermecătoarea fată de lângă tine? Şi încă mai fascinant e momentul când te uiţi în ochii ei şi realizezi că cerul nu e singurul loc care adăposteşte stele. Ce sens ar avea focul dacă n-ar aprinde lumânări care să lumineze nopţile de dragoste şi apa dacă n-ar avea două trupuri înfierbântate pe care să le răcorească? Ce ar ţine înfloriţi trandafirii din faţa blocului dacă nu speranţa de a parcurge kilometri întregi doar ca să ajungă în mâini purtătoare de dragoste? Viile dau struguri din care să se facă vin pentru că ştiu că există undeva două guri flămânde de dragoste care să-l savureze cu pasiune în frenezia sărutului.
Romantismul n-a murit. El sărbătoreşte dragostea în orice moment. Noi trebuie doar să fim acolo ca să ne bucurăm de el împreună!