M-am hotărât să devin prost – Martin Page

Motto: „Îi invidia pentru tot ceea ce nu știau.”
– Oscar Wilde (Crima Lordului Arthur Savile)

Asta e ceea ce vreau, vreau alte chinuri, un rău real, manifestări fizice ale unui comportament precis. Cauza răului meu va fi alcoolul; nu adevărul, alcoolul. Prefer o boală care încape într-o sticlă, mai degrabă decât o boală imaterială și atotputernică căreia nu pot să-i dau un nume. Îmi voi cunoaște cauza durerilor. Alcoolul îmi va ocupa toate gândurile, îmi va umple toate clipele ca pe niște păhărele…

Cei care cred că inteligența are vreo noblețe, cu siguranță că n-au destulă pentru a-și da seama că nu e decât un blestem. Anturajul meu, colegii mei de clasă, profesorii mei, toată lumea m-a considerat întotdeauna inteligent. N-am priceput niciodată prea bine de ce și cum ajungeau la acest verdict despre persoana mea. Am suferit de multe ori din cauza acestui rassism pozitiv, al celor care confundă aparența inteligenței cu inteligența și te condamnă, dintr-un prejudiciu fals favorabil, să reprezinți o figură cu autoritate. Așa cum opinia publică se extaziază în privința tânărului sau tinerei de o mare frumusețe, pentru a-i umili tacit pe ceilalți mai puțin înzestrați de natură, eu eram creatura inteligentă și cultivată.

Prostia oamenilor nu se trage din lipsa lor de inteligență, ci din lipsa lor de curaj.

Deseori, mersul la medic te silește să renunți la orice suveranitate asupra ta: nu îți mai aparții cu adevărat, îți dăruiești trupul și disfuncțiile lui vrăjitoarelor științei bolilor. Similitudinea între mărunțișurile care îmbracă orice cabinet de prezicătoare sau de vraci este uimitoare. Un spirit critic și glumeț ar putea să reproșeze acestor două puneri în scenă faptul că în simplul miros de produse medicale și în mirosul de tămâine se regăsește aceeași intenție, aceeași influență asupra psihologiei clientului. Dar cabinetul lui Edgar scăpa puțin de toate astea, căci pe pereți erau afișate desene de copii, iar pe jos și pe birou erau împrăștiate mâzgăleli, jucării și plastilină.

Înainte de epoca succesului, vocea lui nu era atât de eficace în viața de toate zilele, când trebuia să-i ceară ceva unui vâznzător, când avea de a face cu funcționari de pe la administrații, ori pur și simplu într-o conversație: se întâmpla să nu fie auzit, deși avea un glas limpede. Dar acum, fără ca el să fi constatat o schimbare de timbru, Antoine era de-ndată auzit, ascultat și servit.

Nu are corpul pentru așa ceva. Dar mai sunt și alte sporturi. Ar fi mai bine să-și concentreze forțele asupra dragostei, numai sentimentele pot să facă acceptabil un fizic ca al ei. Dragostea e oarbă. Știi proverbul: e o fată făcută pentru prietenie, nu pentru pat.

Îți bați joc de mine? nu am timp de pierdut cu tipi care vor să fie iubiți pentru personalitatea lor. Dacă ai fi frumos, ai găsi fără mare greutate fete care să te iubească pentru umorul și drăgălășenia ta. Dar așa… Tinere, nu suntem aici ca să facem morală, ca să spunem e bine sau e rău, numai că așa funcționează lumea, fie că-ți place sau nu, așa că atrage-ți toate șansele de partea ta. Machiavelli a spus despre politică lucruri care pot părea cinice, dar nu sunt mai puțin adevărate. Noi suntem Machiavelli ai dragostei. Nu spun că oamenii iubesc pentru bani, pentru culoarea părului, circumferința pieptului, dar statisticile ne arată că toate astea au o importanță hotărâtoare. Meseria, musculatura, înălțimea, vârsta, banii, greutatea, mașina, hainele, culoarea ochilor, naționalitatea, marca de corn flakes pe care o mănânci dimineața… Nici nu-ți închipui câți factori au o influență. Știai că blondele au cu douăzeci și patru la sută mai multe raporturi sexuale decât brunele? Există adevăruri în dragoste și în sex, și știi ceva? Aceste adevăruri nu interesează pe nimeni, fiindcă toată lumea e convinsă că mica sa poveste este ceva deosebit. Am tone de statistici care-mi spun contrariul.

Nimic nu este calculat, toată lumea e sinceră în dragoste. Soțul meu este cu adevărat îndrăgostit de ștoarfa aia. Nu și-a spus: „Ei, nevastă-mea are patruzeci de ani, sânii încep să i se lase, pielea nu o mai are la fel de frumoasă, ăncepe să se îngrașe, așa că o voi înlocui.” Ăsta e adevărul, după părerea mea, dar el nu și-a spus asta. Numai că toate s-au întâmplat în aceste condițiii. Numai după aceea poți să raționalizezi și să analizezi în amănunt un comportament. Eu, te-aș fi adorat, poate că ai fi fost cel mai bun prieten al meu, dar nu m-aș fi îndrăgostit de tine, sincer. Când aud oameni spunând că nu știu de ce s-au îndrăgostit de o anumită persoană, îmi vine să zâmbesc. Poate că nu vor să știe, dar, pe lângă motivele legate de întâlnirea a două personalități, există motive psihologice, sociale, genetice… Dragostea și seducția sunt lucrurile cele mai inconștiente și totodată cele mai raționale din câte există. A spune că nu există motive, asta-ți permite să nu mărturisești că nu sunt foarte glorioase, căci cine are interes să cunoască adevărul? Când l-am întrebat pe soțul meu de ce mă părăsește pentru fata aia, tânără, fină, blondă, sexy, cu sânii superbi, plină de viață, mi-a spus: „Nu știu, draga mea, nu știm de ce ne îndrăgostim, se întâmplă, atâta tot.” Și știi ce-i mai rău în toate astea? Că era sincer, fiul de cățea credea sincer în tâmpeniile astea. Nemernicul era sincer. Știi ce a spus Mme de Stael? „În domeniul sentimentelor, nu este nevoie să minți ca să spui minciuni.” Așa că, da, exagerez… dar am dreptate să exagerez, fiindcă… sunt bătrână, fac parte din plebe, acum.

Știi ce spunea Nietzsche? „Inteligența e un cal sălbatic, trebuie să înveți să-i ții frâiele, să-l hrănești cu ovăz bun, să-l țesali și, uneori, să folosești cravașa.”

Cum aveai aerul că ești o persoană interesantă, șezând acolo pe banca aia, mi-am zis că poate vrei să fii unul din prietenii mei. Pari a fi de calitate. De calitate superioară.

Jimmy Choo

Eleganta nu e ceasul Police, ochelarii Prada sau butonii din aur de la camasa. Nu e sacoul Armani, camasa Jean Paul Gaultier’s, pantofii Le Silla sau parfumul Gucci. Eleganta nu se imbraca, nu se cumpara, nu se castiga la loterie si nu se primeste cadou. Eleganta se invata, se simte si se traieste.
Eleganta e accesoriul pe care nu l-am avut la examenul oral de limba si literatura romana la Bacalaureat desi eram imbracat „la patru ace”, dar pe care l-am purtat in autobuz cand ma intorceam de pe santier plin de praf cu fata aprinsa de la sudura, ochii rosii si spatele drept.
Eleganta vine din intelect si radiaza prin suflet.

My way

Întotdeauna mi-a plăcut complexitatea lucrurilor și lucrurile complexe, Când eram mic, motivul pentru care nu citeam era unul simplu însă: de ce să citesc și ulterior să-mi însușesc părerile, ideile altora, când pot să-mi construiesc eu singur idei și să-mi fac de unul singur păreri? Asta se întâmpla demult, aveam în jur de 8-9 ani. Am vrut eu să descopăr lumea de unul singur, nu să mi-o arate cineva. Ambiție de copil, de. Voiam să înțeleg eu cum stă treaba și apoi să văd ce-au zis și alții. Și dacă stai să te gândești, ăsta e modul corect de a evalua orice situație. De exemplu, dacă întâlnesc o persoană nouă, nu ar fi cinstit să-mi fac o părere după ce mi-au povestit cei care o cunosc deja. Asta înseamnă să ai prejudecăți. Asta ar însemna să detest un om doar pentru că alții îl detestă sau să-l iubesc doar pentru că alții îl iubesc. Revenind. Am făcut bine că n-am ascultat de alții. Așa am putut să nu fiu influențat, bineînțeles cu excepții. 

Sunt un temerar. Niciodată n-am vrut să calc pe urmele cuiva. Niciodată nu am vrut să mă ghideze societatea (moda e cel mai bun exemplu – niciodată n-am fost la modă, dar întotdeauna am fost original) pentru că are idei fixe, e sufocantă și te îndobitocește. Și nici nu vreau să mă întorc pe drumul deja făcut. Vreau să merg pe drumul meu, făcut de mine, căci despre asta e articolul ăsta, despre drumul vieții.

Când eram mic și am reușit să mă țin pe picioare, am luat maceta și am început să tai tufele dinaintea mea, să străbat pădurile, să urc colinele, să traversez râurile și să cuceresc munții. Ăsta-i drumul ce mi l-am făcut. Un drum sălbatic, drum ascuns, neștiut de nimeni. 

Asta așa, ca să știi de ce nu mă găsești pe niciunde. Am luat-o pe coclauri, cum se zice. Mă găsești unde se termină tarlaua și-ncepe pădurea. O să mă vezi privind din vârful unei stânci spre societatea asta decadentă și o să zici: „Aa, eu îl cunosc pe descreieratu’ ăsta. E așa, e pe dincolo. E băiat bun, dar lovit de soartă. E deștept, dar n-ai ce discuta cu el. Nu e frumos, dar are el un farmec. E ăla de le iubește pe toate și mereu vrea să pară ceea ce nu e de fapt. E de treabă, dar nu-i de nasul meu” și așa mai departe. Bineînțeles că par mereu ceea ce nu sunt, pentru că dacă nu mă cunoști, mereu o să ți se pară că sunt fals. Și dacă ți se pare vreodată că îți sunt inferior, gândește-te că mă pun în poziția asta, doar ca să poți tu să vorbești cu mine, că dacă m-aș purta altfel, ai zice ba că-s arogant, ba că-s cu nasul pe sus, ba mai știu eu ce. Așa că bucură-te că-ți ofer privilegiul să vorbești cu mine și-ți ofer oportunitatea să înveți ceva de la mine, lucruri pe care le-am descoperit cu mintea mea de copil matur care crede în adevăr, libertate și egalitate căci altfel te-ar fi manipulat ca pe marionetă, te-ar fi ținut în lanțuri ca pe câine și te-ar fi privit întotdeauna cu aer de superioritate netă pe care o are față de tine.

Un cal pentru un regat? O viață pentru un munte.

Cât ai fi dispus să plătești ca să obții ceea ce vrei? Ce ai fi dispus să sacrifici? La ce ai fi dispus să renunți? Nu știi? Îți spun eu. Fie că vrei fie că nu, vei plăti cu viața pentru că ea e cea mai de preț monedă de schimb pe care o avem. Acum, problema e că ai o singură viață, așa că gândește-te bine ce vrei să cumperi cu ea. Vrei averi? Atunci asta vei avea dacă atât crezi că valorează viața ta. Vrei faimă? Atunci o să o ai. Vrei distracție? Asta primești. Poți cumpăra orice, dar trebuie să alegi cu chibzuință căci ai doar o singură monedă, o singură fisă pentru acest aparat cu dorințe. Cum îți valorifici viața e alegerea ta. Dar gândește-te bine. Ce vrei să primești în schimbul ei? Nu poți supraestima niciodată viața. Cei mai mulți o subestimează, cer puțin pentru ea: bani mulți, bijuterii, case, mașini, faimă.
Eu am făcut alegerea mea. O alegere izvorâtă din adâncurile dragostei ce-o port în suflet. Cu viața mea nu am plătit bunuri materiale, lux sau celebritate. Astea sunt efemere. Singurul lucru care mi s-a părut demn și suficient de valoros pe care să merite să-l plătesc cu viața a fost un munte. Un munte de neclintit. Un monument al naturii, o forță impunătoare ce dăinuie peste veacuri, ce nu moare. Cel mai de preț lucru pe care l-aș fi putut cumpăra cu viața mea, a fost un munte și l-am cumpărat fără să mă îndoiesc vreun moment de alegerea mea.
Și dintr-un simț altruist incredibil, nu l-am păstrat pentru mine. Nu. Mi-am dat viața, cel mai de preț lucru pe care îl aveam, în schimbul unui munte pe care, poți să mă crezi nebun, dar nu l-am păstrat pentru mine.

Să nu adormi

Nu-i nimeni ce-aștepti, doar păsări pe ram
Și trist, tot mai trist ți-e mintea confuză.

Nopțile astea în care dorm singur îmi dau numai coșmaruri. Aproape că mi-e frică să mă mai culc. Mă macină gândul că ajung seara acasă și trebuie să mă pun în pat să dorm. Dacă nu sunt obosit să mă ia somnul cum mă întind, mă agit, mă lovesc tot felul de gânduri din care cel mai urât e că dimineața o să mă trezesc tot singur și singur o să-mi petrec zilele însorite de primăvară, pline de parfum și de verdele viu și proaspăt. Timpul pe care-l petreceam cu ea acum e gol. Și nu e puțin. Nu nu. Acum în loc să am zile pline alături de ea, am zile goale, zile în care mă simt sec și sfâșiat. Mă simt de parcă toată afecțiunea pe care i-o ofeream ei s-a transformat într-o povară care acum stă latentă în inima mea și crește ca un mixom atrial care câteodată îmi blochează circulația și mă lasă mort și rece.

Vreau vise nu coșmaruri,
Zile cu ploaie și nopți de aur.

Când trupul încătușează sufletul

Sunt singur, nebun, de lume fugit și singur îmi duc întristarea –
Nichita Stănescu

Nu-mi găsesc cuvintele alea nenorocite. Am o anomie severă pentru toate obiectele, ideile, gândurile. E ca și cum mintea mi-e goală. Nu-mi găsesc inspirația, motivația, entuziasmul. Toate sunt în bucata aia mare de ventricul stâng hibernant, akinetic ce a rămas așa după nenorocitul ăsta de infarct. E primăvară. E anotimpul în care în fiecare an mă îndrăgostesc de câte vreo fată, dar mă îndrăgostesc așa de tare că nu-mi trece. Mă amețește ca parfumul copacilor înfloriți. Îmi saltă pulsul când mă gândesc la ea, mă iau toate transpirațiile, toate emoțiile. Ce să-i zic, cum să mă port cu ea? S-o invit la o cafea? Dacă mă refuză? Să-i fur un sărut? Dacă mă respinge? Dacă nu simte la fel pentru mine? De fiecare dată când am fost îndrăgostit am avut impulsul de a face tot felul de tâmpenii ca să atrag atenția. Anul ăsta n-am făcut excepție. Am încercat să mă abțin, am încercat să-mi șterg imaginea ei din minte așa cum am făcut și cu altele. Am încercat să trec mai departe. Am încercat să găsesc pe alta. Dar nu, ea e unică. E prea bună. Frumoasă, deșteaptă, iubitoare, entuziastă, drăgăstoasă, copilăroasă, plină de surprize. E… uau! Ce ți-ai mai putea dori de la viață cu o asemenea fată? Doamne, 23 de ani în momentele astea îmi par degeaba. Am aceleași emoții ca în liceu, ca în generală, atunci când mă gândesc la fata asta. Ar fi superb să mă pot plimba cu ea de mână pe stradă sub soarele primăverii, m-aș bucura enorm ca atunci când coboară din tramvai să îi iau mâna stângă și să i-o sărut, să mă-ntind cu ea pe iarbă, să stăm în foișor, să dorm cu ea în brațe… și patul să nu mai fie gol. Dar nu se-ntâmplă asta. Tot ce pot face e să mă uit după ea. Poate o văd de undeva din depărtare și mă bucur de secunda aia în care îi sorb din priviri culoarea vie a părului ce strălucește sub Soare. Aș trăi momente minunate alături de ea… Ce face dragostea din noi! Ce-nseamnă să fii îndrăgostit! Aprilie 2013, un an sfârșit de unde a-nceput.

Subtil.