Un cal pentru un regat? O viață pentru un munte.

Cât ai fi dispus să plătești ca să obții ceea ce vrei? Ce ai fi dispus să sacrifici? La ce ai fi dispus să renunți? Nu știi? Îți spun eu. Fie că vrei fie că nu, vei plăti cu viața pentru că ea e cea mai de preț monedă de schimb pe care o avem. Acum, problema e că ai o singură viață, așa că gândește-te bine ce vrei să cumperi cu ea. Vrei averi? Atunci asta vei avea dacă atât crezi că valorează viața ta. Vrei faimă? Atunci o să o ai. Vrei distracție? Asta primești. Poți cumpăra orice, dar trebuie să alegi cu chibzuință căci ai doar o singură monedă, o singură fisă pentru acest aparat cu dorințe. Cum îți valorifici viața e alegerea ta. Dar gândește-te bine. Ce vrei să primești în schimbul ei? Nu poți supraestima niciodată viața. Cei mai mulți o subestimează, cer puțin pentru ea: bani mulți, bijuterii, case, mașini, faimă.
Eu am făcut alegerea mea. O alegere izvorâtă din adâncurile dragostei ce-o port în suflet. Cu viața mea nu am plătit bunuri materiale, lux sau celebritate. Astea sunt efemere. Singurul lucru care mi s-a părut demn și suficient de valoros pe care să merite să-l plătesc cu viața a fost un munte. Un munte de neclintit. Un monument al naturii, o forță impunătoare ce dăinuie peste veacuri, ce nu moare. Cel mai de preț lucru pe care l-aș fi putut cumpăra cu viața mea, a fost un munte și l-am cumpărat fără să mă îndoiesc vreun moment de alegerea mea.
Și dintr-un simț altruist incredibil, nu l-am păstrat pentru mine. Nu. Mi-am dat viața, cel mai de preț lucru pe care îl aveam, în schimbul unui munte pe care, poți să mă crezi nebun, dar nu l-am păstrat pentru mine.

Subtil.

Învață că n-ai mai mult de o viață în față

Fiecare om parcurge mai multe etape în procesul învățării. Când ești în clasele mici, o arzi gen: „De ce oare trebuie să învăț eu toate măgăriile astea? Mie nu-mi place să învăț, eu vreau să mă joc!” Apoi crești oleacă și pe la liceu începi să te gândești că bă că să iau bacu’, că îi fentez io cumva și p-ăștia cum am fentat până acum 18 ani de viață. Și în tot timpul ăsta toată lumea îți zice să-nveți, să-nveți, să-nveți. Și tu n-ai nici o treabă. Ce știu ei? Auzi, învață. Ha! Ce-mi trebuie mie școală? Ei, uite că-ți trebuie. Dacă te ducea tac-tu când erai mic în secția de cazane de la fabrica de locomotive, să dea Gigi dacă nu rupeai un citit după ce te trezeai din șocul suferit după imaginile de acolo.
Dar nu, pe tine nu te-a dus nimeni la cazane să vezi ce înseamnă munca fizică, să vezi ce înseamnă să-ți rupi spatele, așa că o arzi aiurea. Învățatul nu e pentru tine. Și ce să vezi, ajungi mare adult mare! Da, mare adult ce mai ești și tu. Îți dai seama că n-ai învățat o boabă toată viața și trebuie să te apuci de muncă, să-ți faci un rost. Și vrei să nu faci nimic, dar să iei bani. Și acum realizezi că trebuia să-nveți când ai avut timp. Dar nu, tu ai stat de curve, de băutură, de droguri și de cărți de joc.
Trebuie să-ți setezi prioritățile. Curvele, băutura, drogurile și cărțile de joc nu pleacă nicăieri, însă educația nu te așteaptă. Creierul trebuie antrenat de mic ca să poată face față solicitărilor din maturitate.
Sunt unii care realizează mai devreme sau mai târziu că trebuie să se apuce de învățat și acționează în consecință. Însă ceilalți iau la cunoștință, dar tot nu fac nimic ca să recupereze măcar o mică parte din ceea ce trebuia să facă la momentul potrivit.
Ideea e să faci, bă, ce zic ăia mai în vârstă că au dreptate de cele mai multe ori. Mie nu mi-a zis nimeni ce să fac așa că am explorat de unul singur. Mi-ar fi prins bine la un moment dat și un pic de împins de la spate mai vioi așa, dar na, dacă n-a fost n-a fost.
D-asta te împing și io de la spate acum, doar-doar te-oi aduce pe un drum bun.

Temnița luminii

Nu vorbesc urât din răutate.
Nu înjur pentru a face pe alții să se simtă prost.
Nu înjur pentru că am fost educat într-o mahala.
Poate înjur de frustrare.
Poate refulez.
Poate că aceste cuvinte, expresii ce sunt definite ca obscene, au și ele un rost.
Poate că înjur ca să mă delimitez de cei care pupă funduri grase de patroni.
Poate că scriu prostii pe facebook din același motiv pentru care sunt una din puținele persoane care scrie corect: ca să nu fiu ca ceilalți.
Da, vorbesc urât câteodată, e drept, dar numai pentru că viața e urâtă. În spatele acestui zid mă lupt zi de zi să fac viața frumoasă, iar atunci când se va întâmpla asta din nou nu voi mai înjura, la fel cum am mai făcut-o. Când voi ieși din această temniță, voi îngropa cuvintele astea și tot ce va fi în fața mea va primi rodul sufletului meu.
Da, eu am un suflet. Un suflet pe care trebuie să-l apăr de lumea asta rea. E atât de bine ascuns încât orice persoană ar încerca să-l vadă are nevoie de mult timp, putere și răbdare. Iar atunci când totuși cineva ajunge să-l simtă, dar face nesăbuința să nu-l înțeleagă ci să-i aducă suferință, sufletul acesta al meu se adâncește tot mai mult. Și de fiecare dată va fi tot mai greu de ajuns la el. Când eram copil sufletul meu era liber, însă tot mai mult s-a lovit de răutatea lumii și s-a ascuns. De fiecare dată tot mai adânc. Nu îi e bine unde e, pentru că acolo e singur. Dar e în siguranță. Și eu sunt aici să străjuiesc poarta către sanctuarul său. Iar eu, la această poartă pun cuvintele grele în față căci sunt mai dificil de mutat. În fața porții lupt ca lumea rea să nu-mi corupă sufletul, iar numai aceia care merită vor putea să ducă la capăt călătoria ce-i va duce la el, iar cei ce ajung și-l simt și-l înțeleg se vor bucura împreună cu el, iar atunci restul lumii nu va conta căci lumea lui va fi cu ei și dulce va fi acel moment al libertății.
Până atunci, permiteți-mi să înjur. Nu vă lăsați înșelați de aparențe, căci tot ce pare rău are ceva bun și tot ce e bun are ceva rău. Vagabondul ăsta care scrie aici nu e așa zdrențuit precum îi sunt hainele, căci zdrențele sunt doar o temniță și temnițele nu închid întotdeauna răutatea ci și sanctuare de bunătate. Ca sfinții din iad înainte de sacrificiul Mântuitorului.

Urmărește piesa următoare fără sunet. Imaginile expun mai bine punctul meu de vedere.

Nu-ţi pierde dragostea

Nu sunt mulţi oameni care pot suporta evenimente neplăcute ale vieţii cum ar fi decesele, boala sau orice alte suferinţe. Sunt oameni care pot trata astfel de subiecte cu cinism, indiferenţă sau tărie de caracter. Însă, aceşti oameni suficient de puternici cât să treacă peste momentele grele, obişnuiţi fiind cu suferinţa, nu ştiu să reacţioneze când la un moment dat se lovesc de… fericire. Într-o lume plină de ură, primul contact cu dragostea poate fi copleşitor. La început nu vei recunoaşte acest sentiment, pe urmă nu-l vei înţelege, iar când totul va fi limpede, îl vei fi pierdut. Şi dacă fericirea datorată dragostei ţi-a dat de furcă, atunci cu siguranţă pierderea ei te va copleşi cu totul şi sentimentul acela va fi mai rău decât orice ai fi simţit şi îndurat până în acel moment.
Pentru că, dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dacă nu am dragoste, sunt ca o aramă sunătoare sau ca un chimval zăngănitor. De aş avea darul profeţiei, de aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa şi de aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii din loc, dacă nu am dragoste, nu sunt nimic. De aş împărţi toată averea mea săracilor şi de mi-aş lăsa trupul să fie ars de viu, dacă nu am dragoste nu-mi foloseşte la nimic.

Droguri, violenţă şi fericire

Peste durere toarnă un pic de plăcere.
S-a umplut? Ţi se pare. Fericirea-i trecătoare.
O iei din rahaturile vieţii, eu din o ţigare.

Toţi oamenii caută să fie fericiţi. Unii dintre ei caută fericirea în droguri. Şi poate o şi găsesc. Numai ei ştiu ce simt când viaţa le este subjugată de falsa impresie a fericirii oferită de diferite substanţe. Problema nu e asta. Fiecare face ce vrea cu viaţa lui. Dacă unii vor să fie sclavi, atunci să fie! Problema apare însă când aceşti oameni nu mai sunt capabili  fie fericiţi. Atunci ei devin violenţi. E o proprietate a omului aceea de a deveni violent atunci când e nefericit. Dacă un om îşi pierde în spital o persoană dragă care îi aducea fericire, atunci va deveni violent cu personalul medical. Dacă o persoană este înşelată de partener, atunci va deveni violentă pentru că ştie că respectivul partener nu-i mai poate aduce fericirea. Dacă un om suferă fizic, are o boală, o durere cronică care nu-i permite să fie fericit, atunci va deveni violent cu cei din jur. Violenţa aceasta se poate manifesta în multe feluri şi poate fi îndreptată în orice direcţie, chiar şi spre propria persoană, dar cauza este nefericirea.
Desigur, violenţa nu e specifică tuturor oamenilor chiar şi în astfel de cazuri cum e consumul de droguri. Bucuria ieşirii de sub robia unor substanţe care aduc o binedispoziţie artificială e un motiv mai puternic pentru a fi fericit decât însele acele substanţe.
Doar că, atunci când cineva drag îţi moare într-un accident nu ai de ce să te bucuri şi astfel nimic nu poate înlocui bucuria de a fi avut acea persoană lângă tine. Oamenii nu sunt ca drogurile, nu pot fi înlocuiţi. Atunci avem tot dreptul să fim supăraţi, dar nu avem dreptul să fim şi răi.
De fiecare dată când te desparţi de ceva ce îţi place, trebuie să o faci cu căldură, altfel lucruri rele s-ar putea întâmpla.

Când cânt

Dintre toate artele, cea care ne hrăneşte sufletele cel mai des e cu siguranţă muzica. E peste tot: în căşti, în magazine, în bodegi, între blocuri, în casele noastre şi aşa mai departe.
Dar când cântă omul? Păi când mergea ea baba Dochia cu oile la păscut spre munte cânta, ca să nu-i fie urât. Apoi când îşi scotea rând pe rând cojoacele cânta că mai scăpa de câte o povară. Şi-apoi a ajuns de s-a schimbat vremea şi baba Dochia a îngheţat şi s-a transformat în stană de piatră cu tot cu turmă a tot cântat până n-a mai avut glas. Şi totuşi ea cântă şi acum prin glasul munţilor, dar asta e altă poveste.

Da’ grecii, când mureau de îl aşteptau ei pe Charon să-i treacă în lumea celor morţi, cântau şi ei. Şi tot cântau trecând de partea cealaltă.
Şi haiducii care cântau în ropotul cailor şi românii care cântau când credeau că si-au câştigat libertatea şi-apoi când şi-au dat seama că de fapt au fost minţiţi.
Şi totuşi: când cântăm şi de ce? Cântăm mereu, ne cântăm dacă nu fiecare gând atunci fiecare emoţie.

Hei

Faină piesa asta:

Anotimpurile

Mă îngrijorează faptul că am ajuns să-mi număr timpul în săptămâni. Mai am patru săptămâni până la examen, şase săptămâni până la vacanţă, douăzeci şi patru de săptămâni până mi se împlineşte un vis. Pe vremuri măsuram timpul în anotimpuri. Mă gândeam ca vara să plec la mare, iarna să mă apuc de învăţat şi primăvara să mă… îndrăgostesc. Putea fi primăvara asta, cealaltă sau cine ştie care, dar cu siguranţă era o primăvară. Timpul părea că stă în loc astfel măsurat şi trăit în măsuri care nu au cantitate şi mai mult decât atât care se repetă ciclic. E ca şi cum ar fi acelaşi timp reciclat la nesfârşit. Nimic nu se pierde, nimic nu trece. Toate sunt veşnice. Vara o să fie întotdeauna una şi va veni mereu după primăvară. Sau cel puţin aşa obişnuia să fie. Acum totul pare să îşi piardă înţelesul: când plouă, când ninge, când e cald. Mereu apare ceva neaşteptat. Poate de asta măsor timpul în săptămâni acum: anotimpurile nu mai au ordinea exactă, nu mai urmează unele după altele la intervale bine stabilite. Totul e haos. Aşa că m-am agăţat de o unitate de timp mai concretă ca să fiu mai ancorat în realitate.
E urât să ştii că va veni o zi în care îţi vei număra zilele sau chiar orele…

Piesa momentului

Dovadă că lucrurile frumoase încă sunt apreciate, piesa are un milion şi ceva de vizualizări într-un timp scurt.