Nu mai fiți plictisiți, plictisitorilor!

Oamenii sunt din ce în ce mai plictisitori și mai plictisiți în jurul meu. Tineretu’ pizdii. N-au pic de entuziasm, habar n-au să se distreze. O ard aiurea rău de tot. Iarna nu ies din casă că vezi domn’e e prea frig. Vara că să vezi că e prea cald. La plajă nu merg că mi se văd șuncile, la munte să vezi că vin, dar dup-aia nu mai vin. În parc nu merg că ce e aia să mergi în parc.
Nu mai există pic de entuziasm! Asta nu e viață să stai toată ziua ca lăchetele prin bodegi împuțite și prin cluburi, să fumezi și sanchi să mai tragi din când în când câte un shot. Să stai o seară întreagă să te uiți după lume de parcă n-ai vedea oameni în jurul tău în fiecare zi și să te porți fals cu fiecare.
Și ziceam cu entuziasmul ăla. Bă, dar deloc! Nu mai există. Punct!
Lăcheți, lăcheți, lăcheți!
Chiar dacă s-a mai stins din atmosferă, tot Cartieru’ Minunat rămâne spiritul distracției. Mă simt bine cu ăia din cartier în ciuda faptului că și ei o mai bulangesc. Dar, decât deloc…
O să zici că e normal, că acolo ai copilărit, ai crescut, dar nu e așa. E vorba de oameni. Sunt înconjurat de o stare de abulie incredibilă. Trupuri lipsite de viață. N-aveți viață, bă! Aia e!
Mi-am amintit acum de ce mă duc eu mereu singur pe drumu’ meu. Că nu e unul mai răsărit care să aibă oleacă de energie să stea lângă mine.
Găsisem io pe oareșcare p-aici, dar din păcate s-au cam tirat. Unde, nu știu. Că de răspuns nu-mi mai răspund când încerc să dau de ei. Se-aude acolo-n spate?
Haida bă, să trăim, nu mai stați pe post de mobilier în camere!

La naiba cu logica!

Ce s-a întâmplat cu logica, fratele meu? Parcă așa îi zicea, nu? Știi tu, chestia aia care îți zice ca atunci când ai făcut ceva și totul a ieșit rău, să nu repeți prostia ci să o dai în raționamente și să ai grijă să scoți ceva bun data viitoare.
Logica e un rod al raționamentului? Dacă da, atunci se explică de ce nu mai există. În vremurile în care trăim oamenilor le este distrasă atenția de fel și fel de ocupații care le răpesc timpul astfel încât rațiunea nu-și mai găsește locul. Dacă omul nu are timp să raționeze, nu va putea găsi logica, entitate care îl duce pe cărările potrivite. Și dacă nu o ia pe căi potrivite, atunci va da din rău în mai rău și tot așa.
Și mai e o problemă care apare în lipsa logicii: nu poți demonstra adevărul pentru că orice argument e lipsit de valoare, iar argumentul suprem devine: “cine are gura mai mare”.
Ți se pare cunoscut? Privește în jur!
Am trăit momente în care baza discuțiilor erau argumente logice, evidente. Acum, lucrurile evidente, adevărul obiectiv (cât poate fi de obiectiv adevărul) oricât de bine le-ai folosi într-o conversație, într-o argumentare, din păcate “eu am gura mai mare” câștigă.

De n-ar fi

De n-ar fi răsăritul în fiece zi,
De rouă n-ar fi, nici flori pe câmpii,
Pe munții viteji de n-are crește pădure,
De s-ar sparge chiar și diamantele dure
N-aș avea bucurie, nici minte, nici țel.
Aș fugi în neștire purtând lanțuri de-oțel
Ce ar vrea să mă țină legat de pământ
Să nu pot să alerg, să trăiesc și să cânt.
Dar eu nu pot fi prins și închis într-o cușcă
Și strivesc cu putere orice demon ce mușcă
Din sufletul celor ce vor a fi liberi
Să aleagă să fie iubiți, să iubească
Și când Soarele intră ușor pe fereastră
Să rămână pierduți în moi așternuturi
Înveliți doar de dulci mângâieri și săruturi.

Somn bun

E o chestie tare ciudată cu somnul ăsta. Nu știu care e schema că dorm mai bine dacă am pe cineva lângă mine. E tare mișto să fie un cineva cald acolo lângă tine. Să stai așa a prost, să-ți curgă o bală din gură, ca unui copil mic, și să dooormi într-o veselie o noapte întreagă.
Cum bine zicea un tovarăș că ar vrea așa pe una care să îl aștepte acasă, în pat, să se așeze lângă ea și ea să-l ia în brațe. Fără vorbe, fără alte ocupații. Numai atât să facă. Păi nu e bună treaba asta? Nu știu dacă merge și la fete că ele nu au dorințe d-astea simple, cum ar fi să doarmă liniștite în brațele vreunuia. Ele sunt mai mult genul care vor patul numai pentru ele.
Mai e ceva, eu mă odihnesc mai bine dacă dorm cu cineva, iar dimineața e un sentiment extraordinar când deschizi ochii și vezi o altă persoană lângă tine și îți crește un zâmbet tâmp pe față care îți face ziua excelentă oricât de căcat ar fi.

Câine lovit la cap

Există o carte care se numește “The man who mistook his wife for a hat and other clinical tales”, scrisă de un tip pe nume Oliver Sacks. Conținutul e reprezentat de diverse cazuri ale unor oameni suferinzi de boli neurologice care pentru majoritatea indivizilor sunt greu de conceput, de imaginat și de înțeles.
Întâmplările sunt extraordinar de fascinante și nu chiar des întâlnite. Sunt și cazuri ale unor afecțiuni mai populare precum amnezia sau sindromul Tourette, dar și afecțiuni mai rare sau cel puțin mai greu de recunoscut precum este aceea despre care voi scrie în continuare.
Afecțiunea se numește neglijare hemispațială. Pe scurt asta înseamnă că persoana care suferă de această boală pierde absolut orice noțiune despre una din părțile corpului: dreapta sau stânga. Pur și simplu noțiunea cu tot ceea ce reprezintă ea dispare din mintea celui ce suferă de această maladie. Persoanele respective nu pot vedea nimic din ceea ce este pe partea dreaptă/stângă a corpului lor. Privindu-se în oglindă nu-și vor recunoaște cealaltă jumătate. Nu vor știi că e acolo, nu vor înțelege conceptul de parte dreaptă/stângă, nu se vor putea întoarce la dreapta/stânga. E greu de imaginat, de înțeles. E o afecțiune probabil destul de rară. Eu am fost sigur că nu voi vedea în viața mea un asemenea caz.
Ei bine, totul s-a schimbat azi. Cum stăteam în fața scării discutând nimicuri cu tovarășu’ meu, unul din vecini și-a scos câinele la plimbare. Un cățeluș jucăuș care a început să alerge de colo colo. Nu l-am băgat în seamă inițial, dar apoi am remarcat că se tot învârte în cerc la fiecare 10 pași. Mi s-a părut amuzant, am crezut că își aleargă coada, că se joacă cum mai fac animalele, dar urmărindu-l în continuare am realizat că face răsuciri numai la stânga și de fiecare dată când ar trebui să meargă spre dreapta, face o rotație spre stânga până ajunge pe direcția dreaptă. Și așa mi-a venit în minte povestea din cartea respectivă și mi-am zis: “O, Doamne! Câinele ăsta are același lucru!” Imaginează-ți! În vecii vecilor nu m-aș fi gândit că voi pune un diagnostic de boală neurologică unui câine. Și încă ce diagnostic: neglijare hemispațială.
Hei, dar s-ar putea să mă înșel. Și dacă da, atunci e un câine al naibii de ciudat!

Cuvinte nescrise, dragoste și femei

Sunt momente în viață când fiecare din noi se gândește că e momentul să-și ia inima în dinți și să spună ce are pe suflet. Ei bine, pentru asta, eu am blog: din cauza datorită consecință a timidității mele, am simțit nevoia ca lucruri pe care mi-aș dori să le spun, să existe totuși undeva. Și chiar și așa, nu am scris totul. De multe ori am folosit ironia, subtilitățile ca să descriu indirect ceea ce se desfășoară în mintea mea, alte ori am folosit un limbaj vulgar ca să distrag atenția de la ceea ce contează, în alte cazuri pur și simplu am aruncat cuvintele exact așa cum mi-au venit.
Și chiar și cu blog tot au rămas cuvinte nespuse, nescrise…
Ei bine, acum îmi doresc să-mi iau inima în dinți și să scriu aici lucruri care îmi trec prin minte acum. Lucruri care poate nu sunt chiar potrivite, lucruri care, în ciuda adevărului pe care-l exprimă ar suna poate dubios. Dar, dubios nu înseamnă și rău, nu-i așa?
Se întâmplă ca după ce le-a fost frântă inima, masculii feroce ai speciei umane care au găsit de cuviință să-și deschidă sufletul în fața fascinantelor ființe numite generic femei, să se gândească că singurul lucru pe care-l vor mai deschide în fața unei femei e șlițul. E lesne de înțeles de ce. Bărbații își dau seama că dragostea e doar un pretext pentru sex și, renunțând la pretexte trec direct la scopul speciei umane ilustrat foarte frumos în Biblie: “să trăiți și să vă înmulțiți și, intrând, să moșteniți Pământul!” Femeile știu asta dintotdeauna. Numai bărbații au nevoie de cel puțin un șoc emoțional ca să realizeze lucrul acesta.
Uite genul ăsta de idei îmi vine greu să le scriu pentru că lumea va zice: uite-l și pe ăsta ce idiot e! Dar nu, nu sunt idiot. Doar exprim o idee pe care o știe toată lumea, dar n-o recunoaște nimeni.
Eu tot cred în dragoste. Și da, e un pretext pentru sex, așa ne-a făcut natura, dar e mai mult de atât! E sentimentul care ne ține în priză, e ceea ce ne dă motiv să ne trezim dimineața. E viața însăși! Și femeia. Oh, femeia! Perfecțiunea nu se putea cuibări nicăieri mai bine!

Timpuri noi, oameni vechi/New ages, old people

Am citit o carte în ultima vreme. E un cadou de la colegii de la Facultate. E drăguță. Are două fețe care ilustrează citate legate de pesimism, respectiv de optimism, capitolele fiind numite după subiectul pe care îl abordează citatele. E asta de aici.
Așa că iată-mă citind cartea, bucurându-mă de aspectele bune și rele ale vieții, învățând din vorbe inteligente rostite de persoane emblematice cât și anonime. Citatele sunt adunate de pe parcursul ultimilor 2500 de ani, fiecare reprezentând o mostră din cum arăta societatea, cum gândeau, trăiau și ce făceau oamenii.Fără să aprofundez prea tare am realizat dintr-o dată că pe aceeași temă, oamenii repetă obsesiv aceeași idee iar și iar de-a lungul istoriei. Rațiunea umanității nu s-a schimbat, cel puțin nu în ultimele 25 de secole. Inițial am crezut că mă înșel, că ar putea fi doar o coincidență, dar după această iluminare am început să acord tot mai multă atenție la ceea ce e scris de la cele mai vechi la cele mai noi citate. Ghici ce? Persoane diferite, epoci diferite, aceleași idei.
Mi-am pus întrebarea: dacă umanitatea nu s-a schimbat, cel puți în ultimele 25 de secole, cum ne putem numi noi înșine mai civilizați decât eram spre exemplu în Evul Mediu?
Încă există oameni torturați, oamenii încă se omoară între ei din motive stupide, încă există sclavie, ignoranță, moda încă face victime; întotdeauna au existat oameni care să aprecieze arta, care să respecte natura.
Nimic nu s-a schimbat. Nu crezi că ar trebui chiar să facem ceva decât doar să vorbim despre schimbare?

I’ve been reading a book lately. It’s a gift I got from my colleagues at Med School. It’s pretty nice. It has two sides (I guess this is the more appropriate term) which ilustrate quotations relative to pessimism respectively optimism, chapters being titled by the subject approached by the quotations. It’s this one right here.
So here I am reading this book, enjoying life’s good and bad, learning from smart things said by both emblematic and anonymus people. Quotations are gathered from throughout the past 2500 years, each of them picturing a sample of what society, people, thought, lived and did. Not far into the textes I suddenly realised that on the same subject, people obsesively repeat the same idea again and again throughout the history. Humanity’s ration hasn’t changed a bit, at least not in the past 25 centuries. Initially I thought I could be wrong, it could just be a coincidence, but after that illumination, I started paying more and more attention to what people said from the oldest quotation to the newest. Guess what? Different people, different ages, same ideas.
I have asked myself a question: if humanity has not changed, at least in the past 25 centuries, how could we call ourselves more civilised than we were for example in The Dark Ages?
People still get tortured, they still kill each other for stupid reasons, there’s still slavery, there’s still ignorance, fashion still has its victims, there have always been people who appreciated art, who respected nature.
Nothing has changed. Wouldn’t you think that we should actually do something than just talk about it?

Temnița luminii

Nu vorbesc urât din răutate.
Nu înjur pentru a face pe alții să se simtă prost.
Nu înjur pentru că am fost educat într-o mahala.
Poate înjur de frustrare.
Poate refulez.
Poate că aceste cuvinte, expresii ce sunt definite ca obscene, au și ele un rost.
Poate că înjur ca să mă delimitez de cei care pupă funduri grase de patroni.
Poate că scriu prostii pe facebook din același motiv pentru care sunt una din puținele persoane care scrie corect: ca să nu fiu ca ceilalți.
Da, vorbesc urât câteodată, e drept, dar numai pentru că viața e urâtă. În spatele acestui zid mă lupt zi de zi să fac viața frumoasă, iar atunci când se va întâmpla asta din nou nu voi mai înjura, la fel cum am mai făcut-o. Când voi ieși din această temniță, voi îngropa cuvintele astea și tot ce va fi în fața mea va primi rodul sufletului meu.
Da, eu am un suflet. Un suflet pe care trebuie să-l apăr de lumea asta rea. E atât de bine ascuns încât orice persoană ar încerca să-l vadă are nevoie de mult timp, putere și răbdare. Iar atunci când totuși cineva ajunge să-l simtă, dar face nesăbuința să nu-l înțeleagă ci să-i aducă suferință, sufletul acesta al meu se adâncește tot mai mult. Și de fiecare dată va fi tot mai greu de ajuns la el. Când eram copil sufletul meu era liber, însă tot mai mult s-a lovit de răutatea lumii și s-a ascuns. De fiecare dată tot mai adânc. Nu îi e bine unde e, pentru că acolo e singur. Dar e în siguranță. Și eu sunt aici să străjuiesc poarta către sanctuarul său. Iar eu, la această poartă pun cuvintele grele în față căci sunt mai dificil de mutat. În fața porții lupt ca lumea rea să nu-mi corupă sufletul, iar numai aceia care merită vor putea să ducă la capăt călătoria ce-i va duce la el, iar cei ce ajung și-l simt și-l înțeleg se vor bucura împreună cu el, iar atunci restul lumii nu va conta căci lumea lui va fi cu ei și dulce va fi acel moment al libertății.
Până atunci, permiteți-mi să înjur. Nu vă lăsați înșelați de aparențe, căci tot ce pare rău are ceva bun și tot ce e bun are ceva rău. Vagabondul ăsta care scrie aici nu e așa zdrențuit precum îi sunt hainele, căci zdrențele sunt doar o temniță și temnițele nu închid întotdeauna răutatea ci și sanctuare de bunătate. Ca sfinții din iad înainte de sacrificiul Mântuitorului.

Urmărește piesa următoare fără sunet. Imaginile expun mai bine punctul meu de vedere.

ziua lu’ băsescu anunțată de yahoo

 

Iubita mea, în noaptea asta…

Se face că într-o seară erau mai mulți băieți aiurea pe la bancă. Și cum se gândeau ei așa, că bă ce facem, că betmen, că hai să ne tragem ceva pe cocar. Bine mă, hai! De unde, de unde? Hai să ne uităm prin ziar. Și la matrimoniale, ce să vezi, un anunț: “19 ani, frumoasă, țâțe, cur, număr de telefon”, în fine, știi tu tiparu’. Unu’, ce să vezi: “Ia-o p-asta că am mai sunat-o eu și e de meserie”. Bine mă, hai să vedem! A format omu’ număru’, când, deodată s-a schimbat la față gata gata să pice și a spus cu o voce plânsă: “Bă, nu râdeți, da’ ia uite ce scrie pe telefon: iubita!”
Îți dai seama caterinca și râsul de pe lume ce au urmat ani întregi de atunci, că de fiecare dată când mai vine unu’ pe la bloc de-i povestim nenorocirea ne crăcănăm de râs.
Cum zic, nu e bine să râzi de necazul omului, dar fața ăluia când a văzut ce iubită avea el în telefon e neprețuită. Pentru toate celelalte există MasterCard.