Bagabonţi ’99

Am scris mai demult despre un grup de infracţionalitate juvenilă compus din puştani născuţi prin ’99 al cărui unic scop este acela de a semăna teroare în Cartieru’ Minunat. A venit momentul să-i readuc în discuţie căci se pare că au dat din nou lovitura tot cu internaţii din casa cu nebuni.
Ietă ce stăteau ei 4 indieni la scara blocului arzând-o aiurea. Şi în timpu’ ăsta apare rumânu’ ăla de la parter dimpreună cu rumânca din dotare, oameni care de altfel nu au fost primiţi la sanatoriul pentru persoane bolnave psihic din lipsă de paturi. La un moment dat, bătrânu’ hop după ei. I-a alergat pe bieţii copii prin tot cartieru’. Puştii dacă au descoperit un nou sport extrem care le dă senzaţii tari au început să le facă în ciudă nebunilor. Cam cum făceam eu cu ai mei în urmă cu mulţi ani într-o iarnă când dădeam cu bulgări de zăpadă în balconu’ lu rocăru’ care stătea cu chirie în garsoniera de la etaju’ doi. Săracu’ om n-avea nici o vină: n-avea nici probleme cu capu’, nici boală pe copii, da’ noi credeam că acolo stau nişte unele şi l-am terorizat cât l-am terorizat după care a luat-o după noi prin zăpadă şi tare ne-a amuzat când l-am văzut cum alerga şotlâng şotlâng după noi cu pletele în vânt. Aşa şi ăştia mici. Au văzut că e cu senzaţii tari, i-au dat înainte. Şi-aşa i-a alergat moşu’ încă o dată şi încă o dată, le-a făcut pânde, da’ tot nu i-a prins. Asta până într-o zi când i-a alergat şi puştii nemaiştiind ce să facă au intrat în Kaufland. Şi p-acolo fugi şi piteşte-te printre rafturi şi dă-i, dă-i, dă-i! La un moment dat unu’ dintre ei simte o mână pe umăr: „Stai pe loc!”. Şoc! Era paza! Îţi dai seama morcov în cur cu tot cu iepure şi vânător ce-au avut când i-au luat paznicii şi i-au pus faţă în faţă cu bătăuşu’. Da’ nu-i bai, că i-au escortat să nu le facă pizdă-plânge vreo nasoală.
Altfel spus: distracţia continuă! Nimic nu s-a schimbat, de fapt totu’ e la fel. Copiii te întâmpină când intri în Cartier.

La joacă

E de rău. Am început să uit cum se numesc jocurile care mi-au umplut zilele şi nopţile cu ceva timp în urmă.
Am văzut nişte copii care stăteau toţi într-un elastic şi la un moment dat săreau din el. Mi-am spus: „Hei, îmi amintesc chestia asta, dar care e scopul?”. Scopul e să nu te laşi prins în elastic, altfel mănânci şosete nespălate de 2 săptămâni înmuiate în zeamă de varză putrezită în butoiu’ de la subsol. Jocu’ se numeşte „Mâncăm mâncăm…” şi tot amuzamentu’ stă În scârboşeniile pe care poţi să le inventezi. Dezvoltă imaginaţia şi creativitatea. La fel ca şi „Telefonu’ american”.
Caterincă mare e şi la „FAZAN” dacă joci pe cuvinte dintr-o categorie, cum ar fi animale, ţări, oraşe. Ca să zic aşa, câteva exemple:
– Animal cu b: Bihor! sau bou’ de tac-to
– Animal cu c: Carici!/Da bă, cum de nu m-am gândit la asta?
Nici nu-ţi dai seama când scoţi câte o perlă din astea.
„Elasticu'” e tare când ajungi la chestii complicate, gen: ur-su-le-ţul, lebedele, co-ca-co-la într-un chici, la brâu etc.
Care câştigă la „Ţările” e zeu. Care mai e ca el să aivă un cerc întreg desenat cu cretă pe asfaltul proprietate publică dintre blocuri. Tot la categoria „jocuri cu mingea sau alte obiecte” intră şi „Castel”, „Pititea cu mingea”, „Bidonaşu'”, „Râma”. Ca să nu mai zic că, vorba aia „ne-am bătut cu bulgări de pământ, bâte, pietre şi scuturi din cartoane până am dat de ţevi cu cornete şi pistoale cu bile.”
Ah, ce dracu’ scriu io aici? Mă duc în curtea şcolii să dau cu picioru în băşică, acu’ cât mai ţine.
Ia de colea melodie să nu te plictiseşti până mă întorc:

Hrană pentru trup şi suflet

Pe vremuri, când încă nu ajunsesem la vârsta la care să-mi fac probleme că vacanţa nu mai e echivalentă cu vara, aveam obiceiul de a-mi duce traiul de zi cu zi în veşnică comuniune cu natura de dimineaţa până seara. Prin asta zic că ieşeam afară dimineaţa la 9 şi mai intram în casă târziu spre miezul nopţii şi dincolo de el. Şi nu stăteam degeaba: toată ziua alergam, plecam în aventuri, construiam sau mp jucam. Vara însemna distracţie de la prima zi cu temperatură de peste 23 de grade până la 15 septembrie când începea şcoala şi chiar dincolo de această dată în anii când grevele şcolare erau ceva la ordinea zilei şi neinhibate decât de voinţa cadrelor didactice.
Câteodată mă întreb oare cum era posibil ca eu, care luam singura masă care consta într-o cană de lapte, două ouă şi nişte miere la primele ore ale dimineţii, să rezist cu îndârjire unei zile întregi de lupte seculare care durau mii de ani.
Dar ce mai contau fierturile şi prăjelile de acasă când Cartieru’ Minunat era împânzit de bunătăţi. Ca să nu mai pun la socoteală clasicul sandwich din juma’ de pâine cu brânză proaspătă şi o roşie abia culeasă din grădină, făcut la repezeală între două ture la pititea când nu era nimeni la bucătărie.
La mine în cartier existau zarzări, cireşi, nuci, căpşuni, vii şi grădini unde creşteau roşii, dovleci şi morcovi aşa că din Mai când începeau să se facă căpşunile şi până târziu în toamnă când adunam ultimele nuci mergând la şcoală coloraţi pe mâini şi pe incălţări, abia dacă mai treceam pe-acasă să mâncăm. Era ca şi cum trăiam într-o junglă unde noi făceam regulile şi avea tot ce ne trebuia la îndemână. Cartofii copţi la foc de seară şi ţuica de zarzăre care nu ne-a ieşit perfect niciodată erau ultimu’ semn înaintea opririi timpului care avea să se reia dimineaţă de unde rămăsese.
Încă mai văd pe noi urmele focului şi încă mai am în obicei acest ritual al hrănirii sufletului cu căldura şi lumina oferită de celuloza arzândă, aşa cum s-a întâmplat când am aprins în curtea facultăţii cursurile de la informatică care se încăpăţânau să nu ardă.

Ce faci cand se stinge lumina

Mi-amintesc de vremurile trecute, atunci cand noaptea, eu si ai mei ne bagam la culcare si vorbeam despre ale noastre asteptand in pat sa ne ia somnul care nu venea pana nu apucam sa discutam cate-n luna si in stele. Erau verile alea cand luna facea ce facea si in fiecare seara imi lumina camera ca pe timp de zi. Erau serile alea cu Radio Contact, cu Lectii Particulare, cu dedicatii cand stateai 1 ora in telefon sa prinzi linia libera.
Mi-e dor de vremurile alea. Mi-am amintit in seara asta cand s-a oprit curentul. Da, s-a oprit curentul. Asta se intampla des cand eram copil. Chiar foarte des si era un prilej numai bun de povestiri. Si ce fascinat eram eu ascultandu-i pe ai’ mari. Si ce fascinat eram de felul in care luna imi lumina camera. Cum era posibil? Si sunt fascinat si acum. Dar nu mai e nimeni sa-mi povesteasca…
Ce faci cand se stinge lumina? Poti dormi, dar nu e asa fascinant. Dar daca ai luna la fereastra intri sub magia ei si incepi sa povestesti si sa asculti povesti. Exact ca atunci…

Hai sa ne jucam, copii

Imi amintesc cand eram prin scoala primara ca aveam pe la bloc o distractie cretina. Ne prefaceam ca ne batem ca sa facem misto de lume. Ne faceam cu sange fals facut din ketchup, bate si alte chestii d-astea. Plangeam, urlam de durere, ne puneam la pamant. Ce sa mai, ca in codru! Da’se pare ca eram cam invizibili pentru ca majoritatea calatorilor care coborau in statia de autobuz (pentru ca in jurul ei se intampla toata actiunea ca sa fie cat mai multi oameni pacaliti) ne ignorau. Insa se mai gasea cate o baba care se oprea in mijlocu’ potecii si se ruga de batausi: „Lasati ma copilu’ in pace. L-ati vazut mai mic si va luati de el!”. Sau cate un barbat la vreo 40 de ani care venea si spargea gasca. Cele mai tari faze erau cand unul dintre noi se asternea in drum si altu’ statea langa el si disperat incerca sa-l trezesca si cand venea lume striga in gura mare: „Ma duc repede la maica-ta acasa sa vina sa-ti aduca pastilele.” Si se aduna puhoi de oameni in jurul bolnavului care mai de care isi dadea cu parerea daca e mort, daca nu e, daca mai respira, daca nu… Asta pana se gasea vreun destept cu telefon mobil sa sune la Ambulanta. Asta era semnalul de plecat acasa. Mortu’ invia ca prin minune si pleca ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. Oamenii in spatele lui il intrebau de sanatate, el grabea pasu’. S-a mai intamplat sa fie si vreo Ambulanta sau vreun politist prin preajma la faze de genu’ si atunci injuraturi si blesteme ce ne luam… Distractiile astea impreuna cu banii legati cu ata (cand i-am spart lu’ aia de la magazin calculatoru’) sau lipiti de asfalt si mingea umpluta cu pietre (a fost odata un nene care si-a rupt talpa de la pantofi dar si-a dat jos palaria si s-a recunoscut pacalit fara sa ne poarte pica) ne umpleau timpul care ne ramanea in verile in care stateam de dimineata de la 9 pana noaptea tarziu afara la fotbal, monopoly, sticluta cu otrava si restul jocurilor copilariei…

Bonus: Arssura cu Connect-R – Ai mei

Urmatorul pas

Asa eram si noi cand eram pustani?

Fotografie de Sorin-Danut Radu

Radio Viata Libera

Intotdeauna am avut multa energie, dar cand eram mai mic parca nu mi se mai terminau bateriile. Nu stateam nici o clipa, nici macar in somn moment in care imi miscam picioarele in pat de parca alergam.

Verile erau geniale. Dimineata la prima ora ma trezea Soarele batandu-mi in fata si oricat as fi incercat sa ma ascund de razele lui pana la urma tot ma trezea devreme. Dupa ce beam o cana zdravana de lapte si mancam cateva oua si inca cate ceva, ma incaltam si o tuleam afara de unde nu ma mai intorceam acasa decat ba ca sa iau un bidon cu apa ba sa-mi fac un sandwich dintr-o juma de paine si o bucata mare de branza asezonata cu una-doua rosii in functie de marime.

Si daca nu alergam afara de-mi sareau capacele! O energie ce aveam in mine ceva de speriat. Ma mai intorceam acasa pe la 12 noaptea cand plecam cu totii fiecare la casa lui, mai mancam ceva si ma bagam in pat. Dar nu se termina ziua inca. Toata vara stateam noaptea la lumina lunii de vorba cu vreun frate sau vreo sora despre cate-n luna si-n stele, iar in noptile cand nu discutam ascultam radio.

Am avut o perioada in care nu prea aveam la ce sa ascult muzica pentru ca majoritatea aparatelor din casa erau stricate, da’ mai venea fratimio cateodata cu cate un radiocasetofon la care ascultam cu drag melodii super-tari, dedicatii si emisiuni radiofonice sau casete cu muzica. Erau geniale noptile alea! Imi amintesc ca odata a venit fratimio cu un casetofon cu luminite care clipeau pe ritmul muzicii pe care l-am tinut decat putina vreme, da’ in acea scurta perioada am fost foarte fericit.
Tot pe vremea aia rula pe Radio Contact emisiunea „Lectii particulare” care ma pasiona foarte mult pentru ca imi placea sa aflu despre problemele oamenilor in materie de psihologie si cum doctorul Cristian Andrei (daca nu ma-nsel el era protagonistul emisunii) incerca sa le ofere solutii.

Cred ca toata lumea asculta radio pe atunci si cu greu reuseai sa prinzi linia libera sa dai o dedicatie. Am incercat si eu de cateva ori dar niciodata n-am reusit.

In timpurile alea lumea parca nu era asa superficiala si dezbinata si viata nu era asa de monotona. Dar chiar si facand aceleasi lucruri zi de zi de fiecare data erau la fel de entuziasmante.

Acum Soarele nu ma mai trezeste dimineata ci soneria de la telefon care degeaba urla, caci eu o ignor, Luna nu-mi mai lumineaza camera ca pe timp de zi, iar radioul nu mai vocifereaza in surdina de noaptea pana dimineata. Acum toata lumea se cearta cu toata lumea, toti vor bani si iarasi bani si pentru asta si-ar vinde si propria familie, nu mai exista prietenie ci doar liste de mess, nu mai exista distractie ci doar locuri de joaca special amenajate ca niste custi.

Pe atunci libertatea era de mare pret. Acum parca fiecare se inchide de frica in propria-i inchisoare.

Istoria chiulului

Sub egida Chaos is Served va prezint urmatoarea marturisire:

 

"Io am fost chiulangiu de mic. Inca de la gradinita. Dimineata cand
trebuia eu sa ma pregatesc de plecare, era la TV o emisiune cu Florin
Calinescu care avea niste cutiute cum erau la ouale Kinder si dadea
premii sau nu mai stiu ce. Era tare rau emisiunea. Chiuleam cu
saptamanile mintind ca mi-e rau si nu pot sa merg la gradinita. Oricum
cand mergeam acolo nu avea cine sa ma ia decat fratimio care termina la
cateva ore dupa mine el fiind clasa a 4-a. Au fost zile in care tot
macinat fiind de gandul ca nu vine nimeni sa ma ia si ca am ramas
singur cu biata educatoare care ma astepta pe mine, fugeam, dar ma
alerga tanti pe scari si ma prindea pana sa plec. Eu stiam sa ajung si
singur acasa, dar nu stiu care era faza de nu ma lasa tanti aia sa
plec. Stiu si acum cum o chema: Doamna Marieta. Oo Doamne, ce
vremuri!:))
Asa, am ajuns si la scoala de unde nu mai chiuleam decat cateodata cand
nu-mi faceam temele sau cand intarziam cu 5 minute. Si nu exagerez. Nu
toleram sa nu fiu acolo cand incepeau orele, asa ca plecam de acasa si
pierdeam vremea pe afara pana veneau colegii de la scoala ca sa le cer
temele pentru a doua zi si apoi mergeam acasa ca si cum nimic nu s-ar
fi intamplat. Pe clasa a 4-a a avut loc primul chiul in masa: de la
religie. Profa era o vecina de-ale mele din cartier si mama unei
prietene. Era ultima ora si ne-am hotarat s-o stergem toti pentru ca
profa intarzia. S-a suparat rau pe noi, a facut ditamai scandalu’. Deja
pe clasa a 5-a sportu’ era la mare cautare. Faceam ce faceam si
ajungeam pe terenu’ de sport. De pe clasa a 7-a incolo chimia era
materia preferata pentru chiulit, iar pe a 8-a mai treceam pe la
pregatiri pe la matematica, in laboratoru’ de info mai mergeam des, in
rest eram toata ziua pe terenu’ de sport. In generala mi-era cam tarsa
sa chiulesc, dar deja, la liceu, inca din primele saptamani eram primu’
la usa sa plec. Deja de pe a 10-a eram campioni pe liceu la absente,
iar pe a 11-a si a 12-a aveam zeci-sute de absente fiecare, asta in
conditiile in care la noi rar se facea prezenta. La fel, eram pe
terenu’ de sport toata ziua.
Eh, la facultate e altu’ ceva acuma. M-as duce la toate cursurile,
sincer m-as duce, dar sunt puse la 8 dimineata toate si cand stii ca nu
trebuie sa recuperezi n-ai de ce sa te omori ca sa te ridici din pat la
6 jumate ca sa ajungi la facultate. Asta daca n-ai de unde sa iei
cursurile. Inainte cand mergeam zilnic la 8 la cursuri abia imi tineam
ochii deschisi. N-am crezut ca o sa mi se intample asta vreodata, da’
ieta ca am patit-o.
E prima data cand povestesc ce faceam eu la scoala. Si mama credea ca sunt copil cuminte…"

Autocunoastere si nemurire

In mintea fiecaruia bate la un momentdat un gand care ne impinge la autocunoastere. Fiecare ne intrebam: "Eu cine sunt?". Vrem sa ne uitam la noi, la trecutul nostru pentru a ne descoperi identitatea.

Eu fac asta in momentele cand pierd vremea de unul singur, cand ma plimb pe strazile orasului sau cand imi satisfac simturile cu ajutorul artei fie ea muzica, poezie sau orice altceva. Regasesc in orice manifestare artistica o experienta pe care am trait-o. Insa cel mai bine ma studiez atunci cand privesc fotografii cu mine, pentru ca privind o poza imi vin in minte nu numai lucruri evidente care reies din imagine ci si lucruri pe care numai eu le pot vedea. Nu vad numai un pustan cu o undita in mana pe marginea barajului. Simt caldura razelor Soarelui, racoarea padurii si suflul vantului. Simt ca imi e sete si foame si ca sunt obosit de la atat mers pe un drum anevoios si simt cum mi se inchid ochii dupa doar 2 ore de somn. Simt bucuria de a petrece o zi alaturi de prieteni in natura, bucuria de a ma intoarce la libertatea stramosilor nostri, dar si o durere in suflet fata de indiefrenta oamenilor care distrug natura aruncandu-si gunoaiele in padure si in rau. Traiesc satisfactia invingatorului pentru ca dupa lungi asteptari, ca un premiu pentru rabdarea pe care am avut-o, am izbutit sa capturez un peste pe care l-am eliberat sportiv inapoi in apa.

Si iata cum o poza mi-a povestit despre mine, m-a ajutat sa-mi dau raspunsul: "Eu sunt liber!" Sunt liber sa aleg ce vreau sa fac cum fac chiar daca unora nu le e pe plac desi isi amintesc cu drag pentru ca n-au uitat de unde au plecat.

Dar, asta sunt eu: nebunu’ ala care a plantat o padure intreaga in imaginatia lui, o padure in care pot sa fiu gol fara sa fiu constrans de societate, sa ma balacesc in voie printre pesti in apa limpede a unei mici cascade, sa mananc mere nespalate fara E-uri si fara sa-mi fie frica de boli si sa beau lapte cald de la sanul caprei negre care si-a gasit casa in imaginatia mea.

 Probabil sunt multi cei care gandesc ca mine si spun ca generatia ’89 a fost ultima generatie 100% de copii educati de natura si nu de parinti. Copiii aceia care au batut mingea in parcari si pe maidane de dimineata pana seara si care se hraneau doar cu zarzare si rosii din gradinile oamenilor sau orice altceva crestea in copaci si tufisuri. Poate ca noi cei care ne-am nascut in comunism, chiar daca n-am apucat sa traim acele vremuri stim sa pretuim libertatea pe care ne-au dat-o fratii nostri, poate la fel de mult ca ei.

 

Scanteie Ft. Bitza & Cedry2k – Ne-am pierdut nemurirea (Cumpara albumul)

 

 

"Vocea mamei ce rasuna printre betoane
Stringandu’ma la masa fara sa’mi fie foame

Inc’aud cum scartaia pe tabla creta
Inca ma vad cum calaream bicicleta
Ce’aveam azi puteam avea si maine
Covrigii sarati sau coltul de paine"

 

"Mi’amintesc c’am fost de mic indragostit de natura
Martor al absentului, mediului otravit de cianura
Evitand ca n’aveam inca o minte matura
Doar spirit infinit si talent pentru literatura
Miuta si bere in fata blocului
Scandaluri de natura sa te ‘mprastie de la fata locului"

 

"Cam alea erau vremurile
In care a crescut ultima generatie de pusti maidanezi ca’n Copenhaga
Ultimii pusti plini de cicatrici
Crescuti de mici, mai putin de tatici
Mai mult de mingi de 16 si de 35"

 

 

Zapada?

Imi aduc eu aminte de cand eram mic copil, ca atunci cand venea iarna, priveam de la fereastra sa vad primul fulg de nea. Si cum stateam eu seara si priveam cerul, acesta era acoperit de nori, iar norii erau rosii, stiam ca a doua zi dimineata tot cartierul va fi transformat, totul va fi alb si curat, iar zapada proaspat asternuta va avea urme rare de caini si oameni. La fel si in seara asta, cerul e rosu, iar maine totul va fi alb. Exact ca atunci cand eram mic copil.

Cel putin, asa cred…